Apare în ciclul „Cântare omului” (1956) ca un înălţător omagiu adus minţii omului, temerităţii sale, iscusinţei cu care a acţionat de-a lungul vremurilor, născocind treptat, de la cele mai simple unelete până la cele mai complexe aparate cu care asaltează universul, fiind acum capabil „omenirea în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci ori s-o scufunde.”
Printr-un procedeu stilistic dintre cele mai uzitate, enumeraţia, poetul evocă realizările inimaginabile ale omului, sugerând astfel întreaga sa măreţie: „Că omul zămisleşte puterea din poveşti./ Se face depărtarea mai scurtă decât pasul,/ La mii de paşi s-aude şi se cunoaşte glasul./ Vorbeşti cu fundul lumii la tine din odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie./ (…) Şi, în sfârşit urmaşul ui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul.”
Daca doriti sa continuati aceste comentariu va rugam sa ne contactati.
Lasa un comentariu