Romanul îşi are punctul de plecare în balada populară „Mioriţa” după cum a afirmat însuşi Călinescu sau, probabil, în mitul lui „Osiris”, după opinia mai recentă a criticului Al. Paleologu.
Ca roman al transhumanţei, Baltagul evocă o lume de dimensiuni mioritice, cu adânci semnificaţii în scară istorică. Această lume descinde din mit şi legendă căci viaţa oamenilor pare să curgă pe aceleaşi făgaşuri de la începutul lumii. Aici oierii se orientează după anotimpuri şi după rotirea astrelor. Primăvara începe ceremonialul ducerii turmelor la munte pentru păşune şi toamna are loc cel de întoarcere „la iernatic”. Iarna este anotimpul descătuşărilor şi al petrecerilor. Cârciumile sunt pline, cumetriile şi nunţile se întâlnesc la tot pasul. Muntenii, oierii, îşi descarcă în aceste momente prinosul de dragoste de viaţă şi de dragoste de libertate.
Acţiunea romanului este simplă:
Vitoria Lipan, soţie de oier din munţii Tarcăului, considerând că soţul ei, Nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere şi să vândă oi, nu s-a mai întors, depăşind limitele de timp peste orice aşteptări şi presimţind că i s-a întâmplat ceva rău, se hotărăşte să plece în căutarea lui, împreună cu fiul ei, Gheorghiţă.
Vitoria reface, cu agerime şi spontaneitate, întregul itinerar parcurs de Nechifor. Pornind de la Dorna şi mergând, din han în han, pe urmele turmelor, asemenea unui specialist în criminologie, ea izbuteşte să adune date, să confrunte deductiv faptele şi întâmplările ca să ajungă ulterior la concluzii definitive şi irevocabile, identificându-i pe cei doi criminali: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui şi descoperind într-o râpă, dintre Suha şi Sabasa, osemintele soţului.
Vitoria Lipan este tipul reprezentativ al femeii românce de la munte, păstrătoare neabătută a tradiţiilor şi obiceiurilor pământului, însufleţită de dragoste pentru adevăr şi dreptate. Ea surprinde prin abilitate şi inteligenţă. Este capabilă să ia pe umerii săi o povară de care autorităţile par a fi depăşite şi, în scurt timp, să-i pună pe criminali în derută, în situaţia de a se autodemasca.
Întrebările formulate şi adresate cu atâta tâlc, cu atâta răbdare şi stăpânire de sine de către Vitoria, la praznic, principalului vinovat, Calistrat Bogza, au darul de a-i provoca acestuia un adevărat şoc psihologic:
„Bogza, simţindu-se privit, bău pe nerăsuflate un pahar de vin, şi încă unul. După aceea, fără să ştie cum, luă deodată o hotărâre năpraznică. Muierea-i muiere şi bărbatu-i bărbat. El era un bărbat, de care încă nu îşi bătuse joc nimeni în viaţa lui.
-Dă baltagul, vorbi el, încă stăpânit, întinzând mâna îndărăt către Gheorghiţă.
-Mai stai puţintel, îl orpi femeia, ca să încheiem praznicul după cuviinţă. Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa la baltag? întrebă ea după aceea, râzând; este scris ceva pe el?
-Ascultă femeie – mormăi cu mânie Bogza – de ce tot mă fierbi şi mă înţepi atât? Ai ceve de spus; spune!
-Nu te supăra domnu Calistrat, eu întreb pe băiat dacă nu ceteşte ceva pe baltag.
-Destul! răcni gospodarul bătând cu pumnul în masă şi înălţându-se de la locul lui.
Tacâmurile se învălmăşiră, mesenii se ridicară spăriaţi. Cee ce făcea nu era bine, căci era la un praznic. Bogza avea întrucâtva dreptate.
-Destul! răcnea omul, destul!
Glasul îi răguşi dintr-o dată.
-Desul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?
-Eu? n-am nimic! se apără munteanca, uimită mai presus de orice de o întrebare ca aceea.
-Cum n-ai? mugi Calistrat, împrăştiind cu dosul mâinilor talgerele şi paharele. Dar cu cine vorbeşti tu aşa, muiere? Dar ce? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vrun drept?
– Gheorghiţă – vorbi cu mirare femeia – mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tată-tău.”
Din tradiţie şi datini se întemeiază condiţia morală a oamenilor. Vitoria Lipan este un apărător neştirbit al legilor nescrise şi al obiceiurilor pământului. Ea se comportă cu cinste şi demnitate chiar şi în clipa când îl are în faţă pe ucigaşul soţului poruncind lui Gheorghiţă să lovească, nu pentru a ucide, ci pentru asigura liniştea celui mort care, după rânduială, îşi aştepta răzbunarea.
Pe ucigaşi îi dă pe mâna legii, iar ea se întoarce hotărâtă să ducă sigură mai departe ceea ce înfăptuise alături de Nechifor Lipan, să păstreze neîntinate şi nezdruncinate datinile şi obiceiurile moştenite din străbuni, după cum Vitoria îi mărturiseşte lui Gheorghiţă:
„…Apoi ne ducem dincolo de Jijia ca să vorbim cu baciul Alexa şi să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor către munţi, unde avem tocmite păşunile de vară. La patruzeci de zile vom fi aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne-ajute a împlini datina de patruzeci de zile. Atuncea vom face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Văratecului şi pe soru-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne vom întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici cu-n chip nu mă pot învoi s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.”
Lasa un comentariu