Realizată pe principiul alegoriei, într-o largă respiraţie lirico-epică, epopeea, compusă din douăsprezece cânturi, constituie unica operă de acest gen din literatura noastră.
Acţiunea se petrece sub domnia lui Vlad-Ţepeş. Acesta îi solicită şi pe ţigani să-l sprijine în lupta contra turcilor. Pitorescul şi comicul se îmbină armonios. Cetele ţiganilor sunt alcătuite pe baza îndeletnicirilor principale: ceata ciurarilor, argintarilor, fierarilor, lingurarilor, aurarilor şi lăieţilor. Intrarea acestora în scenă, audierea planului de război expus de Vlad- vodă, peregrinările fantastice ale lui Parpanghel în căutarea iubitei sale, Romica, furată de draci, participarea ţiganilor la bătălie şi încăierarea din final, din timpul dezbaterilor pentru stabilirea formei de guvernământ sunt tot atâtea modalităţi prin care autorul îşi îndreaptă satira împotriva racilelor care bântuiau societatea.
Vânzoleala din tabăra de la Spăteni, localitatea situată între Flămânda şi Inimoasa, sugerează prin şarja comică, disproporţia dintre vorbele şi faptele ţiganilor:
„Ba-în urmă-ndrăzniră ş-a să bate/ Cu murgeştele păgâne gloate.”
Arhaismul limbii, explicabil astăzi prin vechime, constituie una din particularităţile operei, iar procedeele stilistice multiple o fac accesibilă peste timp.
Folosind enumeraţia şi comparaţia dezvoltată, autorul individualizează pregnant personajele:
„…iubitorul de dreptate,/ Neagul ce numai de-o parte aude,/ Şi-i cel mai bun meşter de covate,/ De scafe, cauce, linguri, tăiere,/ Hâmbare,răvare şi cuiere.”
Conflictele dintre ţigani se încheie, de regulă, prin confruntări dramatice, dezvăluind teluricul din firea lor. Aici, cu tot dramatismul, pitorescul şi comicul se îngemănează:
„Ghiolban încă dete să dea/ În Căcâcea cu o bardă lată,/ Iar cela aruncând o bebee/ Îl tocă tocma în gura căscată./ Şi aşa-i fu cruntă lovitura,/ Cât îi zdrobi toţi dinţii din gură.”
Comicul are surse multiple, oscilând însă în jurul comportării pururea schimbătoare a ţiganilor, reprezentanţi, în plan alegoric, ai boierilor. De remarcat în primul rând comicul de situaţii. Ţiganii îl asigură pe vodă de vitejia şi curajul lor, susţinând că-i vor sătura pe duşmani „dă bătălie”, dar până la urmă cer cu deznădejde să le dea domnitorul „pă drum v’o pază”.
Dezbaterile îndârjite din final, dintre diferiţii adepţi: Baroreu-monarhist; Slobodan-republican; Tandaler-demo-aristo-monarhist, ne dau imaginea unui conflict ireconciliabil, ce nu se putea încheia decât cu o încăierare şi apoi cu împrăştierea ţiganilor:
„…apoi prin o gâlceavă- amară/ Căci nu se nărăvea depreună,/ Toţi care-ncotro fuga luară/ Prin dimonească amegitură”.
Lasa un comentariu