Una din coordonatele tematice este, ca şi în poemul „Luceafărul”, soarta omului de geniu de pe pământ, aici a savantului astronom. El urmăreşte descifrarea enigmelor cosmice într-o lume zbuciumată perpetuu de pofte meschine.
Portretul savantului este reliefat în scară antitetică, prin juxtapunerea hiperbolei cu litota. Insignifiant, sub aspect fizic, el surprinde prin titanismul spiritului, impunându-se prin forţa incomensurabilă a minţii, comparabil cu zeul Atlas, ce uimeşte, la rându-i, prin colosala-i forţă fizică:
„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină ruptă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt, tot socoate şi socoate,/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi;/ Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;/ Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic,/ Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,/ Noaptea-adâncă-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;/ Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
În antiteză cu geniul, ce trudeşte pentru a descătuşa lumea de neştiinţă, societatea rămâne imună, indiferentă.
Printr-o serie de repetiţii antitetice, luăm însă act de patimile sale fără margini:
„Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…/
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr (…) Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.”
Indiferent de zbaterea individuală, de aura căpătată întâmplător de unii, de averea acumulată de alţii, de suferinţa şi durerile îndurate de cei mai oropsiţi în scara vieţii, fiinţa umană, în totalitatea sa, rămâne de-a pururi guvernată de aceleaşi legi implacabile:
„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”
Folosind multiple surse de inspiraţie, de la credinţele şi folclorul autohton, până la Biblie, Rig-Veda, Edda scandinavă, cunoscuta teorie Kant-Laplace şi chiar teorii mai vechi existente în vestitele suluri caldeene, poetul exprimă metaforic propria sa viziune despre geneza (facerea lumii) şi stingerea sa (apocalipsul).
În sinteza eminesciană, metafora şi epitetul se integrează în şirul cugetărilor filozofice. Izvorul, cauza unică a genezei este mişcarea:
„Dar deodat-un punct se mişcă…Cel dintâi şi singur.Iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii.”
Sfârşitul ciclului cosmogonic este realizat în linii generale cu aceleaşi mijloace de dispunere a elementelor lexicale în poziţii antitetice. Metafora diminuează proporţiile către cotele negative absolute. Oamenii devin: „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul.”
Formele materiei cosmice sunt supuse morţii ca şi fiinţa umană, îndată ce au scăpat din „frânele luminii”:
„Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţ/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;/ Iar catapeteazma lumii în adânc s-au înegrit,/ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;;/ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie.”
Liniile misterioase ale peisajului cosmic, alături de fascinantele forme de sinteză, fac din acest poem cea mai desăvârşită replică poetică (artistică) la o teză filozofică.
Lasa un comentariu