ROMANUL UNEI FAMILII HANDICAPATE sau CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH.
Hortensia Papadat Bengescu (1876-1955), realizează prin „CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH” o cronică de familie, asemănătoare cu antecedenta „Viaţa la ţară” a lui Duiliu Zamfirescu. Accentul cade însă pe latura psihologică şi autoarea are în obiectiv cazuri particulare şi personaje handicapate, situate la limita anormalităţi. Din aceste motive acţiunea este mai redusă, deşi curge pe două planuri paralele, intersectându-se adesea.
În primul plan, Elena Drăgănescu, fiica moşierului Hallipa şi soţia unui bogat indusriaş, nutreşte ambiţia organizării unui concert de răsunet cu concursul celebrului pianist Marcian pentru a epata întreaga elită bucureşteană. Din motive tot mai diferite, concertul se amână mereu, până când se va muta, fortuit, din saloanele doamnei Drăgănescu, în biserica Amzei, unde se va afla şi catafalcul Siei, fiica lui Lică şi a bunei Lina, rezultată din concubinajul lor de tinereţe şi moartă în urma unui avort nereuşit, victimă a psihopatului Rim sau a celor doi degeneraţi gemeni Hallipa.
În celălalt plan, asistăm la un scenariu iniţiat de făinăreasa, Ada Razu, devenită soţia prinţului Maxenţiu – bolnav de tuberculoză. Fascinată de uşuraticul Lică Trubadurul – rudă mai îndepărtată a Elenei – urmăreşte să-l seducă dar şi să-l supună. Îl angajează pentru a îngriji caii de rasă ai prinţului dar cu gânduri mult mai perverse. Sub raport psihologic, personajele sunt urmărite pe o axă variabilă, în impactul cu ele însele şi cu celelalte, dezvăluindu-ne, de sub aparenţe, adevărata lor identitate: Elena şi-l face amant pe Marcian, în timp ce Coca-Aimë ia locul mamei sale, alături de doctorul Walter, iar Ada Razu nu ezită să-l introducă pe Lică în casă şi, ulterior, după moartea prinţului, să realizeze un nou mariaj cu el:
„Văzându-i aşa de aproape, Maxenţiu avu un imbold să ridice mâna şi să lovească obrazul arămiu al femeii, obrazul proaspăt al haimanelei.
Rezemă atunci pe lemnul rece, lucios al biroului, o palmă fierbinte care parcă se lipea, Lică se uita mereu la Maxenţiu cu ochii strânşi, cel stâng mai mult. Nu-l sfida, dar îşi reamintea scena întâlnirii pe bulevard. Lui Maxenţiu i se păru că Lică gândeşte:
„Iată-mă! Eu sunt locţiitorul, amantul, şi vin să mă aşez confortabil în culcuşul tău de cadavru viu, căruia îi vom face în curând un sicriu.”
„Cine e nemernicul ăsta şi ce voiţi aici?” spuse în minte cu glas violent, Adei.
-Ce doreşti, Ada? articulă cât mai moale ca să nu se zdruncine.
Ada făcu scurt prezentarea.
-Îmi pare bine, domnule! zise Maxenţiu cu precauţiune, întinzându-i o mână transparentă.
„E dus pe copcă!” gândea Lică.
Ada băgă de seamă ce rău arăta barbată-său.
„Ce Dumnezeu are!” se întrebă.
Dar n-avea timp de pierdut. Profită chiar de acea indispoziţie şi spuse dintr-o dată tot ce avea de spus, cu glasul ei strident, în fraze scurte şi repezi, ce se perindau una într-alta ca inelele de oţel şi făceau un lanţ ce gâtuia pe Maxenţiu.
Minciunile, nepregătite dinainte şi pe care nu se sfia să le improvizeze în faţa lui Lică, se succedeau precis. Lică le prindea din treacăt cu îndemânare pentru a fi puse la punct şi admira ca un cunoscător talentul cuconiţei.”
Sondajele psihologice sunt realizate cu profunzime din două direcţii convergente, aşa cum se poate observa din fragmentul citat. De cele mai multe ori personajul pare a fi dedublat, căci una gândeşte şi alta afirmă:
„Cine e nemernicul ăsta şi ce voiţi aici? spuse în minte, cu glas violent Maxenţiu, când îl vede pe Lică alături de Ada şi apoi, cu voce, întinzându-i mâna: -Îmi pare bine, domnule!”
Obiectivarea, ca şi la Balzac, rezultă şi din surprinderea cu acurateţe a tuturor inflexiunilor sufleteşti ale personajelor, ceea ce creează, în cele din urmă, o puternică impresie de trăire autentică, una din calităţile indispensabile, specifice romanului psihologic în general şi artei narative caracteristice Hortensiei Papadat-Bengescu.
Lasa un comentariu