Poemă dramatică în cinci cânturi: „Un rob pentru un galben”; „Răzbunarea”; „Nepoata lui Moţoc”; „Încă un pas”; „Mărirea”.
Drama are la bază un fapt istoric real, domnia de cinci luni, în Moldova, în anul 1595, a lui Ştefan Răzvan.
În reflectarea adevărului istoric, autorul urmăreşte să demonstreze, într-o viziune modernă, că, în scara ierarhiei sociale, nu trebuie să primeze criteriul de selecţie, în raport de originea socială, ci în funcţie de aptitudinile şi capacitatea individuală.
Răzvan, personajul principal, este un erou romantic care acţionează în împrejurări excepţionale. Inteligent, viteaz, generos, el urcă, în scara ierarhiei sociale, treaptă cu treaptă şi, din rob ţigan, ajunge domn al ţării.
În cursa pentru mărire, Răzvan este împins de Vidra, ambiţioasa lui soţie, înzestrată la rându-i, cu o voinţă extraordinară şi cu o nestăvilită sete de mărire. Ea intuieşte marile calităţi de care dispune Răzvan şi, cu abilitatea specifică femeii, izbuteşte să-i insufle bărbatului, echilibrat şi generos, dorinţa diabolică de mărire.
Între Răzvan şi Vidra, cele două personaje ale dramei, există un raport de intercondiţionare. Fără impulsul permanent al Vidrei, Răzvan n-ar fi aspirat să ajungă în vârful piramidei sociale, iar Vidra, fără Răzvan, n-ar fi putut să se avânte.
Conflictul dramei se desfăşoară cu intensitate, punând cele două personaje, aflate, de altfel, într-un zbucium continuu, sub pecetea unui destin implacabil.
Deznodământul este dramatic. Abia ajuns pe culmile puterii şi măririi, noul domn este nevoit să alerge la luptă pentru apărarea cetăţii şi salvarea domniei. Ostaşul viteaz de altădată nu mai are aceleaşi şanse de a scăpa nevătămat din bătălie. Acum este rănit de moarte. Căderea lui în aceste împrejurări, capătă, ca la toţi eroii romantici, o aură sublimă.
Urmărind evoluţia lui Răzvan, din momentul dezrobirii sale şi până în clipa prăbuşirii finale, suntem martorii unui proces, al dramei transformării unei conştiinţe. Dintr-un om înzestrat şi animat, mai presus de toate, de sentimentul libertăţii, de dragostea de ţară, dintr-un spirit generos şi dezinteresat, departe de vanitatea caracteristică specimenelor limitate şi suficiente, Răzvan ajunge să fie orbit de ambiţia Vidrei şi să aspire la mărirea deşartă.
În clipa morţii, are revelaţia de a realiza proporţiile consecinţelor propriilor greşeli şi, prin cumul, şi pe cele ale soţiei sale:
„Nu spuneai tu, oare, Vidro, să fiu întocmai ca Sbierea?
Eu cu cinstea şi mărirea, el cu prada şi averea!”
Şi abia acum, tardiv, înţelege că, în fond, totul este zadarnic, din moment ce pentr-un ceas de mărire,
„Necruţând nimica-n lume, neştiind nimica sfânt,
Uitam că viţa-i o punte între leagăn şi mormânt.”
Acum are revelaţia filozofică a sensului vieţii. Regretul din ultimele clipe îl înalţă din nou în sfera spiritelor conştiente de cauzele proprie lor prăbuşiri.
Cu „Răzvan şi Vidra”, Haşdeu se înscrie ca întemeietor al dramei moderne în literatura noastră.
Lasa un comentariu