Primul roman psihologic din literatura noastră este inspirat dintr-o întâmplare reală. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost spânzurat în primul război mondial, de armata austro-ungară, pentru tentativă de dezertare la români.
Romanul este precedat ca tematică de nuvelele: Hora morţii; Catastrofa; Iţig Ştrul Dezertorul.
Apostol Bologa, un tânăr din Parva, de lângă Năsăud, însufleţit de avânturi romantice, se înrolează voluntar pe front, în timpul primului război mondial, pentru a-i dovedi logodnicei sale, Marta, că şi el este capabil să rivalizeze ulanii magiari, după care aleasa inimii sale se dădea în vânt.
Pe frontul din Galiţia, el se acoperă de bravură, fiind decorat şi avansat la gradul de locotenent. Este cooptat apoi la Curtea marţială, unde îl codamnă, cu toată convingerea, la moarte, prin spânzurătoare, pe sublocotenentul ceh, Svoboda.
După execuţie, află de la noul comandant de companie, căpitanul Klapka, motivele pentru care Svoboda încercase să dezerteze. Din acest moment începe să aibă mustrări de conştiinţă. Încercarea de a găsi noi argumente şi justificări îi sporeşte neliniştea şi obsesia vinovăţiei devine chinuitoare.
Aflând apoi că regimentul său va fi trimis pe frontul românesc, se hotărăşte să dezertezee, este însă rănit şi internat în spital. Îndrăgostit de unguroaica Ilona, fiica gospodarului Vidor, în casa căruia este încartiruit, Bologa rupe, în timpul concediului de convalescenţă, logodna cu Marta.
La scurt timp după reîntoarcerea la unitate, este chemat din nou la Curtea marţială. Acum urma să fie judecaţi nişte ţărani, consideraţi spioni fiindcă se duceau să-şi muncească ogoarele peste liniile interzise convenţional de armata austro-ungară. Bologa nu mai poate suporta gândul de a fi complice la condamnarea unor oameni nevinovaţi şi se hotărăşte să dezerteze. Este prins, condamnat şi spânzuat.
Analiza psihologică este realizată cu desăvârşită artă, conturându-se veridic trăirile şi mişcările sufleteşti ale personajului. Starea de incertitudine care pune stăpânire pe Bologa, se accentuează cu fiecare încercare de a găsi noi argumente pentru a proba vinovăţia lui Svoboda şi, implicit, pentru justificarea hotărârii sale. Susţinând că Svoboda „n-a vrut să răspundă la întrebările preşedintelui” şi că i-a privit pe toţi „sfidător pe rând, cu un fel de dispreţ falnic” …că „sentinţa de moarte a primit-o zâmbitor cu nişte ochi” …dovedeşte imposibilitatea disculpării, căci nu pentru asemenea atitudine poate fi condamnat un om. Conştiinţa lui Bologa intră în derută din clipa când îşi dă seama, deduce, din spusele lui Klapka, adevărul: că a condamnat un om nevinovat.
Expresivitatea stilistică este accentuată adesea de plasarea epitetelor şi comparaţiilor care dau forţă şi coloratură distinctă:
„Sub cerul cenuşiu de toamnă, ca un clopot uriaş de sticlă aburită spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici, colo, cu arbori arămii.”
Comparaţia: „ca un clopot uriaş de sticlă aburită…” şi epitetele: cenuşiu; uriaş; aburită; sfidătoare; înfiptă dau fragmentului o puternică notă de obiectivitate.
În întregul său, romanul este şi un protest împotriva războiului, a alterării spiritului uman, căci a ucide fără discernamânt, numai din dorinţa de a stăpâni, nu înseamnă altceva decât o formă de abdicare de la entitatea umană.
Lasa un comentariu