IDEI PRINCIPALE:
A constituit o fază de tranziţie spre literatura modernă.
Pe lângă literatura populară de circulaţie orală, manifestările oamenilor, evenimentele de seamă din istorie au fost consemnate şi în scris. Singurul text dacic păstrat până în prezent este o inscripţie descoperită la Sarmisegetuza, compusă numai din trei cuvinte: Decebalus per Scorilo (Decebal fiul lui Scorilo).
În evul mediu limbile de cultură folosite pe teritoriul ţării noastre, în biserică şi în cancelariile domneşti au fost latina, greaca şi slavona.
Literatura română în limba slavonă ajunge în secolul al XVI-lea, cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie-o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor morale, politice şi filozofice- la cea mai înaltă dezvoltare.
Odată cu valul reformator care cuprinde Europa, se extinde şi în ţările române procesul de introducere a limbii române în biserică, în locul celei slavone. În aceste împrejurări, se înfiinţează primele tipografii şi începe o intensă activitate de editare a cărţilor religioase. Cele mai importante traduceri, sub aspect lingvistic, sunt realizate, începând din anul 1557, de diaconul Coresi, la Braşov. Aceste traduceri pun bazele limbii române literare.
În etapa imediat următoare, prin participarea directă a unor învăţaţi şi cărturari de seamă, apar lucrări de o covârşitoare importanţă pentru dezvoltarea limbii române literare:
- Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643) a mitropolitului Varlaam;
- Noul Testament, tradus şi tipărit la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, de mitropolitul Transilvaniei, Simion Ştefan;
- Psaltirea în versuri (1673) a mitropolitului Dosoftei;
- Biblia de la Bucureşti (1688), considerată monument de limbă română literară şi de biruinţă a limbii române ca limbă a culturii creştin- ortodoxe.
Lasa un comentariu