Literatura populară

IDEI PRINCIPALE

• Cea  mai veche formă de manifestare artistică prin viu grai a poporului
• Are caracter oral, popular, anonim şi sincretic.
• Constituie un nesecat izvor de inspiraşie pentru literatura cultă.
• Este anterioară cu secole literaturii culte şi scrise.
• Oglindeşte idealurile şi sentimentele cele mai nobile ale omului.
• Reflectă cu fidelitate factura psihică a poporului, obiceiurile şi tradiţiile sale milenare.
• Constituie parte integrantă a literaturii noastre naţionale.
• Genurile şi speciile cele mai reprezentative sunt-genul liric şi epic.
• Speciile: doina, balada, basmul, snoava, legenda, poezia obiceiurilor – pluguşorul, irozii, sorcova, oraţia de nuntă.

Anterioară cu secole literaturii culte şi scrise, literatura populară înglobează creaţiile literare anonime şi colective ale poporului, creaţii în care rezidă o cultură milenară. Circulând de-a lungul timpului şi în succesiunea generaţiilor pe cale orală, creaţiile folclorice oglindesc idealurile şi năzuinţele cele mai nobile ale omului: lupta pentru libertate şi dreptate, pentru o viaţă mai bună; evocă eroismul poporului în lupta pentru apărarea plaiurilor străbune. Se poate spune că, într-o diversitate de specii, literatura populară reflectă cu fidelitate obiceiurile şi tradiţiile neamului nostru, factura psihică a poporului, motiv pentru care se constituie parte integrantă a culturii noastre naţionale. Referindu-se la însemnătatea ei, Nicolae Iorga spunea: „Literatura cultă izvorăşte din literatura populară”, iar în alt loc menţiona: „Fără poezie lirică …nu se poate concepe viaţa poporului.”

Trăsăturile caracteristice ale literaturii populare sunt determinate de ceea ce are ea specific şi particular faţă de literatura cultă. Ca şi operele scrise ale autorilor culţi, creaţiile folclorice se nasc prin intermediul creatorilor individuali, dar ele devin, în procesul de circulaţie pe cale orală, ANONIME şi POPULARE. Acest proces este de durată şi, în cadrul lui, operele folclorice sunt supuse, în permanenţă, unor schimbări şi şlefuiri până ce ajung la o formă artistică desăvârşită. În mişcarea exercitată pe diverse arii folclorice şi în succesiunea timpului, producţiile folclorice se pot schimba structural, pot apărea specii noi în timp ce altele ar dispare. În epoca modernă, odată cu înregistrările după o metodologie ştiinţifică, se asigură păstrarea peste timp a nestematelor folclorice în arhivele unor instituţii de specialitate şi, de aici, selectarea şi publicarea lor în culegeri sau antologii reprezentative.

Opera folclorică are şi un caracter SINCRETIC. Coexistând şi exprimând o stare de spirit, poezia, muzica, dansul şi chiar portul dovedesc, în primul rând, capacitatea creatorului anonim de a realiza unitatea de expresie în diversitate.

Tematica literaturii populare este extrem de variată, reflectând desigur complexitatea vieţii umane. Bogăţia temelor şi motivelor este confirmată şi de multitudinea speciilor literare. Cele mai răspândite tetm sunt:lupta împotriva nedreptăţii şi întrajutorarea, iar cele mai cunoscute şi mai cântate motive sunt: motivul dorului, motivul jertfei zidirii şi motivul Zburătorului.

În literatura noastră populară doina este foarte răspândită. În realitate un cântec cu forme diferite şi variate: de dor, de dragoste, de jale, de revoltă, de haiducie, de înstrăinare, de cătănie ş.a.m.d., un cântec supus mereu improvizaţiei. Prin intermediul lui, omul din popor îşi exprimă sentimentele, adesea durerea şi jalea provocate de vitregiile vieţii. Cântecul acesta pe care-l numim doină are, în realitate, o funcţie etică şi de purificare a omului, căci, prin decantarea suferinţei, a sentimentului de durere, omul iese întărit, cu forţele revitalizate, capabil să continuie eforturile şi să reziste vicisitudinilor vieţii:

„Codrule, codruţule,/ Deschide-ţi cărările/ Să-mi duc supărările.”

Motivul doinei şi al dorului, intraductibil în alte limbi, este unul din motivele specifice creaţiei lirice a poporului nostru. Atât de răspândit este încât noţiunea însăşi a ajuns să fie personificată sau, altfel spus, substituită fiinţei iubite:

„Frunză verde mărgărit,/ Sus pe malul înverzit / Găsii dorul adormit / Pe-o pală de fân cosit…/Frunzuliţă fân ales,/ Cum să fac să nu-l deştept? De s-o deştepta cumva, / Nu mai pot de el scăpa…”

Reprezentativă pentru tema şi motivul înfrăţiriiomului cu natura este balada Mioriţa. Deşi ni se sugerează o moarte metaforică sau exprimată testamentar, apare totuşi, cu claritate, ideea că ciobanul acceptă prezumtiva  moarte cu demnitatea vechilor daci, conştient că, după moarte, se va înfrăţi de-a pururi cu natura:

„Şi de-o fi să mor / În câmp de mohor,/ Să-i spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape,/ Aice pe-aproape,/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi”.

Motivul jertfei zidirii, al sacrificiului suprem, acceptat de artistul creator, apare în balada Monastirea Argeşului, unde destinul implacabil al Meşterului Manole şi al soţiei sale, Ana, este reflectat în versuri de o tulburătoare simplitate:

„Iar bietul Manoli,/ Meşterul Manoli,/ Când se încerca / De-a se arunca,/ Iată c-auzea /Din zid că ieşea / Un glas năduşit,/ Un glas mult iubit, / Care greu gemea / Şi mereu zicea:/”Manoli,Manoli,/ Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Ţâţişoara-mi frânge,/ Copilaşu-mi plânge,/ Viaşa mi se stânge!”/ Cum o auzea,/Manea se pierdea,/ Ochii-i se-nvelea,/ Lumea se-ntorcea,/ Norii se-nvârtea,/ Şi de pe grindiş,/ De pe coperiş,/ Mort bietul cădea!”

Drama Meşterului Manole este puternic potenţată de contradicţia existentă între aspiraţia sa de a realiza opere şi mai desăvârşite şi aceea a domnitorului de a împiedica o asemenea tentativă pentru a putea astfel să deţină el, singur, gloria şi faima produse, inevitabil, de o asemenea operă:

„Voi meşteri zidari,/ Zece meşteri mari,/ Spuneţi-mi cu drept/ Cu mâna la pept/ De-aveţi meşterie/ Ca        să-mi faceţi mie/ Altă monastire/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă?”

Creatorul aspiră în permanenţă spre absolut. El nu poate să fie niciodată satisfăcut pe deplin de ceea ce a realizat. Meşterul Manole se identifică aievea cu imaginea artistului creator, mistuit neîncetat de dorinţa de a da la iveală opere care să dăinuie peste timp:

„Află că noi ştim/ Oricând să zidim/ Altă monastire/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă!”

Legenda este una dintre speciile foarte răspândite, o povestire de dimensiuni reduse în cadrul căreia se împletesc elementele fantastice, miraculoase cu cele bazate pe fondul real al unor evenimente. Legenda are un profund caracter funcţional şi sens axiologic, urmărind să explice, atât originea şi existenţa, cât şi însuşirile unor fiinţe, lucruri sau fenomene.

În afară de valoarea lor artistică, legendele, în mare măsură, prin conţinutul lor tematic, au şi calitatea de a înfăţişa aspecte inedite din viaţa poporului, concepţii diferite despre lume şi viaţă care s-au succedat de-a lungul timpului.

Legendele sunt de două feluri: istorice şi mitologice.

Legendele istorice se grefează pe un fapt real: un personaj istoric, o întâmplare petrecută, un loc geografic deosebit. Legendele mitologice atribuie existenţa şi însuşirile fenomenelor din natură unor personaje supranaturale.

Basmul este o operă epică în proză în cadrul căreia întâmplările reale capătă proiecţii fantastice într-un plan fictiv (simbolic). Basmul are o trăsătură specifică distinctă şi anume, indiferent de proporţiile conflictului dintre forţele binelui şi ale răului, forţele binelui înving inevitabil, căci ele reprezintă, în ipostaze variate, idealul de frumuseţe,vitejie, cinste şi, mai presus, idealul de dreptate al poporului.

Orice basm se poate comenta sau analiza după principiul adecvat operei epice, cu deosebirea că aici, este necesar să se facă diferenţierea între cele trei planuri caracteristice basmului: planul real, planul simbolic şi planul didactic.