Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Imaginea patriei în poezia lui Mihai Eminescu

Imaginea patriei în poezia lui Mihai Eminescu
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Urmărind dimensiunile şi semnificaţia poeziei eminesciene, precum şi tulburătoarea frumuseţe a formei artistice prin care ea a fost săvârşită, exegeţii caută să descopere, nu numai sensurile în variabilitatea lor infinită, ci şi cauzele şi implicaţiile acestui miracol. Căci, deşi opera publicată de poetul nostru naţional poate fi cuprinsă, fără dificultăţi, în câteva volume, ceea ce s-a scris şi se va scrie, necontenit, despre lirica eminesciană, va căpăta, fără îndoială, propporţii de nebănuit.

Mihai Eminescu îşi exprima, în 1870, la vârsta de douăzeci de ani, concepţia despre poezie în metafore ce vestesc imaginaţia proteică, afirmând că poezia este „voluptos joc cu icoane…/ Strai de purpură şi aur peste ţărîna cea grea.”

În configuraţia universului poetic eminescian, distingem existenţa unui raport structural între patrie şi natura ei specifică. Din acest motiv, în plan figurativ, elementele componente, prin care se profilează chipul patriei, apar într-o viziune indestructibilă în întreaga operă.

În mareparte, natura patriei, codrul şi izvoarele reprezintă, în chip simbolic, patria. „Eminescu – spune Ramiro Ortiz – este cel mai sincer şi mai autohton interpret al peisajului românesc.”

Deşi  la vârsta marilor avânturi, poetul este absorbit cu totul de dragostea de patrie. Astfel, imaginea ei devine tot mai mult o proiecţie a sentimentelor de înstrăinare: „Când tot se-nveseleşte, când toţi aici se-ncântă,/ Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori/ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii râzători./

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint,/ Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:/ Acodrului tenebră, poetic labirint;”

Cu toate că poezia se află sub vădita influenţă a puternicului filon popular şi a doinei de înstrăinare cu deosebire, are totuşi o factură particulară şi o vibraţie incandescentă. Iubirea de patrie răzbate printr-o suită  de imagini luminoase. Speranţa de a se regăsi din nou în „…natala vâlcioară/ Scăldată în pârâul de-argint”, se propagă ca un ecou al adâncului fior de dragoste faţă de locurile natale.

Poezia „Din străinătate”este, pe de o parte, expresia trăirilor intense caracteristice vârstei adolescentine şi împrejurărilor excepţionale, iar, pe de alta, apare ca un reflex al proiecţiei individuale în fiinţa eternă a patriei.

Dacă în poezia din această etapă apar şi unele imagini, ca urmare a influenţelor exercitate în epocă de generaţia paşoptistă şi chiar de modelele platoniciene, impresionează totuşi patina distinctă a propriei personalităţi. Poetul defrişează, pe ogoarele poeziei, „large uliţi”, îndreptăţind consideraţiile de mai târziu. Dintre acestea multe au devenit celebre. Edificatoare, în acest sens, este aprecierea lui G.Călinescu. Prin ea se confirmă valoarea inegalabilă a „Luceafărului” poeziei româneşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Acest succint detaliu de portret literar dăltuieşte definitiv personalitatea prometeică a poetului.

Urmărind această traiectorie distinctă a operei eminesciene, constatăm că patria apare, în structura fictivă a poeziei, ca locul unic spre care fiinţa poetului tinde cu toate fibrele sale. În această perspectivă, patria devine o permanenţă, nu prin locul pe care-l ocupă în tematica poeziilor, ci prin intensitatea cu care este simţită şi se propagă dragostea de ţară. Semnificative, din acest punct de vedere, sunt versurile din atât de cunoscuta „Scrisoare III.”

Dragostea de patrie este cauza datorită căreia se pun în mişcare toate energiile atunci când fiinţa ei se        află în primejdie: „Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din     umbra-ntunecoasă;/ Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn,/ Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,/ Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie./ În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;”

Este concludent faptul că furtuna dezlănţuită de fiii patriei, apărătorii ei în momentele de cumpănă, este rezultatul nedezminţit al legăturii lor indestructibile cu ţara. Acest raport a fost exprimat de Eminescu în adevăratele sale coordonate. „Opera lui a pătruns în conştiinţa specificităţii noastre naţionale, devenind un factor activ al determinărilor româneşti istorice şi spirituale”, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi această conştiinţă a specificităţii s-a exprimat totdeauna în patriotismul poporului nostru, în dârzenia şi eroismul cu care s-a ridicat la luptă pentru apărarea pământului strămoşesc.

Evocând virtuţile străbunilor, poetul a vibrat ca nimeni altul simţind, în adâncurile fiinţei sale, răsunetele şi ecourile marilor fapte vitejeştisăvârşite de strămoşi. „Poezia lui Eminescu devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său.”

Aşa cum rezultă din versurile citate, poezia sa exprimă într-adevăr sufletul poporului, al acestor oameni care şi-au apărat de-a lungul veacurilor, „sărăcia şi nevoile şi neamul.”

Imaginea patriei surprinde uneori prin imensitatea peisajului. Poetul asociază victoria, obţinută în lupta de apărare a patriei, cu triumful resimţit de spaţiul universal, de întreaga natură: „Pe când oastea se aşază, iară soarele apune,/ Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune/ Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit,/ Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit./Pân’ce izvorăscdin veacuri stele una câte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.”

În procesul mutaţiilor ce au loc necontenit în viziunea poetului, patria se contureză, adesea, într-un proces de osmoză cu tot ceea ce o defineşte în esenţa sa. Aşa se face că prin tonul protestatar, poetul ia atitudine împotriva unor specimene decăzute tocmai pentru a apăra acele componente ale întregului ce dau configuraţia eternă patriei: „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici./ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.”

Eminescu este un adevărat exponent al întregii istorii româneşti, simţite şi gândite ca de un contemporan al fiecărei trepte, al fiecărei etape.”Adresat contemporanilor decăzuţi, cărora nu le recunoaşte dreptul de a se integra în ierarhia tradiţiilor seculare, protestul concentrează întreaga virtute a celui ce gândeşte şi simte semnificaţia fiecărei etape ca un contemporan care, din dragoste faţă de patrie, se situează pe poziţia de apărător a tot ceea ce au săvârşit strămoşii în „trecutul de mărire”.

Citește și:   Perle de la BAC 2021

Nu poate fi concepută o poezie în al cărei vuiet să se simtă mai profund dragostea de ţară ca în aceea a poetului nostru naţional. Condensând într-o formă de rezonanţă unică patriotismul poporului român, poetul sugerează substanţa unităţii şi forţei sale: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Revenind la perioada de început a liricii eminesciene, observăm că patria constituie unul din obiectivele ficţiunii poetice căci, aşa după cum au subliniat numeroşi exegeţi, Eminescu a creat simbolul spaţiului românesc: „Pământul acesta în care voievod, oştire, codru, râu, ram, sunt un singur suflet, un tot nebiruit.”

Desigur, există o netă diferenţiere între atitudinea participativă a întregului popor şi sentimentele ce dau expresie unor concepte individuale. În primul caz, metafora este ideală, în timp ce, în al doilea, mărturisirea, cu accente de nostalgie, dezvăluie coordonatele durerii resimţite de poet în momentele înstrăinării de ţară:: „Da. Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată/ În patria-mi iubită, în locul meu natal,/ Să pot bine zice cu mintea-nflăcărată/ Visările juniei, visări de-un ideal.”

Dimensionată în imaginar, iubirea de patrie dă orizont aparte aspiraţiilor tânărului poet. În năzuinţa de a se revedea pe ale patriei „dulci plaiuri”, sufletul îi este inundat, la frageda vârstă de şaptesprezeceani, de fiorii inexorabilei dispariţii şi ai aspiraţiei de identificare cu patria: „Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,/ Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,/ Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,/ În visuri fericite  m-ar duce către nori.”

Ceea ce concentrează aceste versuri este tocmai viziunea antitetică a coordonatelor pământ-cer, încât invocaţia prezumtivă, „În visuri fericite m-ar duce către nori”, are, în fond, o puternică semnificaţie afectivă. se observă aici şi reminescenţe ale mitologiei dacice, în primul rând, seninătatea în faţa morţii. de altfel, aşa cum afirmă Zoe Dumitrescu-Buşulega, „Din mitul originar al vârstei dacice rămâne, printre secole şi milenii asigurând un principiu de continuitate viziunii totale eminesciene.”

În concepţia poetului, patria nu poate fi simbolizată prin elemente efemere. Permanenţa sa este dată de tot ce este mai durabil. poetul făureşte cu ajutorul epitetelor ornante o imagine mirifică a patriei, exprimându-şi, în acelaşi timp, nu numai dragostea şi dorul de ţară, ci şi admiraţia faţă de bogăţiile şi frumuseţile-i fără de asemănare: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante./ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori.”

Concentrarea lirică, atunci când are ca nucleu tematic dragostea de patrie, capătă acorduri grave de simfonie. Poetul surprinde contrastul dintre propria stare nefericită, provocată de înstrăinare şi imaginea luminoasă a patriei: „Astfel, totdeauna când gândesc la tine,/ Sufeltul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”

Când tematica se schimbă şi sufletul poetului nu mai este inundat de dragostea de ţară, ritmul şi tonul declarativ se spulberă dintr-o dată, în timp ce imaginaţia poetului prinde aripi de neînchipuit, asemenea lui Hyperion: „Porni luceafărul. Creşteau/  În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.”

Ne vom trezi astfel, dintr-o dată, în faţa miracolului numit Eminescu, despre a cărui poezie Titu Maiorescu va spune, în 1889, că „deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti.”

Trebuie remarcat faptul că ideea de patrie se asociază cu elementele specifice care dau ţării configuraţie unică, iar conştiinţa identităţii cu patria se reflectă, în universul imaginar, ca o revelaţie a celor mai sublime idealuri. Aşa se face că, unind într-o simbioză desăvârşită patosul personal cu ecourile din veac ale celui colectiv, poetul dă expresie unor tulburătoare sentimente patriotice: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Viaţă în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

Virtuţile inegalabile ale acestor versuri izvorăsc din substanţa gândirii poetice şi a sentimentelor nutrite de poet faţă de ţară. Surprinde pe de-o parte, fiorul sincerităţii, iar pe de alta, măreţia închipuirii, încrederea în durata eternă a ţării.

Aspiraţiile individuale definesc, în esenţă, pe cele generale. Nutrind ţării sale „viaţă în vecie, glorii, bucurie”, poetul subsumează raportul dintre posibilitate şi realitate, sugerând o singură alternativă: existenţa patriei în eternitate.

Împlinirea acestui ideal visat de multe generaţii, echivalează, în viziunea eminesciană, cu efectul prometeic de descătuşare, căci „Eminescu proiecta rădăcinile timpului istoric (care coincide cu timpul neamului) departe în planul eternităţii.”

De aceea aspiraţiile se suprapun sau coexistă în planuri paralele. Totodată, ca o consecinţă firească, se înalţă credinţa nestrămutată în unitatea şi unirea tuturor românilor: „Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori”, ceea ce reprezintă una dintre condiţiile esenţiale ale dăinuirii neamului.

Analizând structura poeziei eminesciene, constatăm că, în trecerea de la o temă la alta, elementele prin intermediul cărora este simbolizată patria, devin – aşa cum afirmă Vl. Streinu – „metafore ale eternităţii”. Mutaţiile acestea sunt posibile deoarece poetul, folosind în structuri variate aceste elemente, reuşeşte să dezvăluie atât particularităţile proprii în peisajul specific al patriei, cât şi esenţa lor durativă în coordonatele cosmice: „-Codrule cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti./ -Ce mi-i vremea când de veacuri/ Stelele-mi scânteie pe lacuri,/ Că de-i vremea rea sau bună,/ Vântu-mi bate, frunza-mi sună;”

„Şi ni se pare – spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga – că în motivul codrului, de pildă, şi în metamorfozele lui succesive transpare şi semnificaţia ruperii, adică a căderii dintr-o unitate originară, şi semnificaţia reîntregirii posibile în acea ordine a unităţii.

Pe de altă parte, semnificaţia dialogului dintre poet şi codru este adesea neglijată, cu toate că se desprinde cu limpezime faptul că, dincole de aspectul particular, poetul îşi exprimă sentimentele faţă de ţară prin intermediul codrului. Căci, în adâncurile subconştientului, dorul şi dragostea de patrie se reflectă în manifestările şi atitudinea faţă de tot ceea ce o poate sugera sau reprezenta.

Încrederea în continuitatea şi eternitatea patriei nu apare ca un reflex al năzuinţei spre existenţa ideală, ci mai de grabă ca rezultat al înţelegerii procesului de osmoză dintre natura patriei şi fiii ei. În perimetrul acestor interferenţe, se disting adesea note specifice. Poetul pare a fi răscolit în permanenţă de vuetul etern al patriotismului ce străbate necontenit către noi din timpurile cele mai vechi, realizând o indivizibilă punte de legătură între prezent, trecut şi viitor:

Citește și:   Despot-Vodă de Vasile Alecsandri (rezumat si comentariu)

„Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -/ Şi nu că voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi  o apă şi-un pământ.”

Este de la sine înţeles că adevăraţii urmaşi ai traco-geţilor şi daco-romanilor, sfidători de moarte şi încrâncenaţi în iubirea de glie, au putut înfrunta cu atâta mândrie şi eroism pe toţi aceia „pe care lumea nu putea să-i mai încapă”.

În faţa unor asemenea dovezi de eroism, potetul a trăit satisfacţia marilor împliniri. Şi, de aici, izvorul nesecat al încrederii sale, căci, undeva, într-un anumit punct, ele compactează cu tot ceea ce reprezită chintesenţa poporului nostru, cu tot ceea ce simbolizează pământul patriei şi valorile făurite de popor.

În urma succintelor considerente, apare deosebit de concludentă diferenţierea conceptuală în ceea ce priveşte evocarea patriei. Astfel, dacă vom compara, de pildă „Scrisoarea III”, cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, se proiectează o strălucitoare profeţie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”

Deşi aparent evocaţia retorică este simplă, încărcătura semantică, adusă de previziunea comparativă, pune în prim plan o realitate revelatoare, considerând esenţialul într-o imagine unică şi repetabilă în cele două etape distincte: trecut şi viitor. O asemenea sinteză este posibilă căci, în fiecare vers al lui e ceva care trece dincolo de marginile expresiei.

Ducând mai departe semnificaţia metaforei putem desprinde şi alte sensuri şi anume: un popor cu un trecut eroic şi glorios este pe deplin îndreptăţit să aspire, cu neclintire, şi la un asemenea viitor:

„Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candela-i vâlvoare.”

Măturie a dragostei poetului faţă de parie şi, mai ales, a încrederii sale în permanenţa şi eternitatea ei sunt imagini ce izbucnesc în viziune romantică: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc/ Căci rămâne stânca deşi moare valul.”

Prin această metaforă, viitorul patriei este conturat cu temeritate. Identificarea patriei cu stânca ce sugerează încremenirea eternă şi nepăsarea în faţa năputirilor necontenite ale valurilor, dă adevărata măsură a vizionarului eminescian.

Prin aceste imagini, se insuflă încrederea că, din confruntările inerente la care va fi supusă, în vâltoarea vremurilor, ţara se va înălţa mereu până în pragul erei când ea însăşi va purta în omenire cea mai sublimă solie: Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surprinzând,/ Ce pe Marte-n glorii să   orbească-l face,/ Când cu lampa-i zboară lumea luminând.”

Iată, foarte pe scurt, una din semnificaţiile marilor dimensiuni întrupate şi proiectate de poezia eminesciană, poezie ce sugerează prin coordonatele sale estenţiale, eternitatea patriei.

Pe nesimţite, odată cu adâncimile de structuri stilistice şi metaforice, pe care le capătă versul eminescian, luăm act şi de  noile modalităţi de exprimare a sentimentelor şi idealurilor patriotice. De acum vor dispare definitiv accentele patetice. Arhitectonica se impune cu desăvârşire. Imaginea patriei va răzbate ca un ecou al identităţii sale materiale cu tot ceea ce simbolizează ţara, ca un rezultat al sentimentelor de certitudine şi dăinuire.

S-ar părea că acest procedeu aduce o varietate în unitate, dar şi în realitate, reprezintă un salt calitativ şi un nou concept de reflectare a propriilor sentimente. Patria, care l-a plămădit şi l-a făcut să simtă, ca pe nimeni altul, adevăratul miracol al acestui pământ, al codrilor, apelor şi izvoarelor: „Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,/ S-aud cum apa sună-ncetişor:/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea adormitor,/ Astfel ades eu nopţi întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Patria va fi tot mai riguros prezentă în universul gândirii şi simţirii poetului, cu cât, metaforic, pare să fie mai ascunsă. Ea se identifică cu „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul”… fiind întruchipată în „oameni ce vin de la câmp, osteniţi, cu coasa-n spinare”, în „buciumul ce sună cu jale.”

În structura lirică eminesciană este cuprinsă atât „lumea cea aievea” cât şi „lumea cea gândită”. În acest acord, motivaţia lăuntrică inundă şi absoarbe, înălţându-se din adâncuri, metaforele prin care se conturează profilul etern al ţării. Nu odată, la modul figurativ, codrul reprezită patria: „-Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme au trecut/ Şi de când m-am depărtat,/ Multă lume am umblat.”

Tonalitatea sufletească de esenţă ireductibilă ne dezvăluie proporţia sentimentelor de dragoste faţă de ţară chiar dacă, în cadrul dialogului, apar numai anumite elemente configurative ale spaţiului patriei: „Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.”

În adâncurile conştiinţei peotului, patria se identifică, în chip simbolic, cu „tot ce mişcă-n ţara asta”.

Codrul, element specific, chintesenţă a putităţii şi frumuseţii, simbol al permanenţei, trebuie luat în consideraţie şi din alt punct de vedere. Şi anume, fără să neglijăm faptul că meditaţia poetului asupra existenţei şi e destinului individual capătă noi specificaţii şi orizonturi, adâncind, în utlimă instanţă, ideea de permanenţă. Această coordonată a poeziei eminensciene se amplifică şi se prelungeşte sugerând înălţimile conştiinţei individuale de apartenenţă la acest tot, care se cheamă – patrie şi în osmoză cu care se asigură propria sa eternitate: „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării;/     Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape…”

Ajuns la această treaptă de înţelegere a existenţei, poetul nu mai este speriat de moartea timpului: „Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.”

Constatăm astfel , în urma succintului demers că patria se integrează organic în sistemul gândirii şi simţirii poetului, că ea apare ca o componentă fundamentală, indinspensabilă în tematica şi în constelaţia imaginarului eminescian. În această perspectivă, patria însăşi va prelua creaţia şi amintirea perenă a poetului şi o va purta spre eternitate.

Articole interesante

Lasa un comentariu