Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Epigonii de Mihai Eminescu (rezumat si comentariu)

Epigonii de Mihai Eminescu (rezumat si comentariu)
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Eminescu îşi exprimă ideile despre poezie într-o diversitate de metafore din mai multe poezii: Glossă, Odă (în metru antic), Criticilor mei, Eu nu cred nici în Iehova, Icoană şi privaz, Epigonii şi altele.

Publicată în „Convorbiri literare”, în 1870, această poezie îi surprinde pe contemporani prin noutatea ideilor, a expresiei metaforice şi prin ineditul concepţiei despre artă.

Punând în antiteză trecutul de mărire cu prezentul decăzut, Eminescu înalţă un omagiu marilor înaintaşi evocaţi în metafora „Zilelor de-aur a scripturilor române”, cei care au creat o limbă „ca un fagure de miere”.

Însufleţiţi de idealul dragostei de ţară, înaintaşii au contribuit, prin creaţiile lor, la zidirea pentru eternitate a ţării, a limbii şi a neamului; în timp ce epigonii, contemporani cu poetul: „Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;” se complac în mocirla mediocrităţii.

Creatorii de prestigiu din trecut sunt evocaţi fie printr-o singură sintagmă, un paralelism: „Ciuchindel gură de aur”, fie prin mai multe strofe, ca în cazul lui Alecsandri, „acel rege al poeziei” ce „deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune”, şi „evocă-n dulci icoane a istoriei minune.”

Citește și:   Aspecte ale satului românesc în operele studiate

Epitetul este folosit cu o artă inegalabilă pentru a defini lipsa de valoare şi de idealuri a epigonilor: „Simţiri reci, harfe zdrobite, inimi bătrâne, urâte, măşti râzânde, caracter inimic.”

În raport cu virtuţile înaintaşilor „Sânte firi vizionare” ce-au creat „o altă lume pe-astă lume de noroi”, epigonii sunt, în scară antitetică, la poli opuşi, incapabili să transfigureze realitatea, să proiecteze, „peste ţărâna cea grea”, imaginile ideale ale frumosului.

Poezia, definită metaforic, este, în viziunea lui Eminescu, „Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”.

Ea poate fi realizată numai atunci când raţiunea şi sentimentul fuzionează, ca la marii înaintaşi: „Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,/ Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă.”

Epigonii – o adevărată artă poetică – exprimă concepţia înălţătoare a poetului conform căreia arta este menită să reflecte aspiraţiile  de frumos şi de perfecţiune ale întregii umanităţi.

Articole interesante

Lasa un comentariu