Enigma Otiliei de George Calinescu (rezumat si comentariu)

Enigma Otiliei este o adevărată frescă a societăţii româneşti bucureştene de la începutul secolului XX.

În centrul acţiunii se află o problemă cu multiple influenţe şi contradicţii – moştenirea unui bătrân foarte bogat, moş Costache Giurgiuveanu. Averea sa este urmărită cu nelinişte şi nerăbdare de Aglae Tulea – surpanumită şi baba absolută, sora bătrânului avar, care năzuia să-şi căpătuiască astfel copiii. Apare însă un intrus, tânărul Stănică Raţiu, reprezentativ pentru tipul arivistului social. Diabolic şi subtil în tot ceea ce întreprinde, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia, fiica Aglaei Tulea, cu scopul ascuns de a putea pătrunde în casa lui Giurgiuveanu.

Bătrânul avar amână de la o zi la alta înfierea fiicei sale naturale, Otilia Mărculescu, şi se complace în situaţia de a-l vedea pe moşierul Leonida Pascalopol în postura de al doilea tată, gata să susţină pecuniar toate capriciile Otiliei.

Când moş Costache se îmbolnăveşte şi Aglae simte că i se apropie sfârşitul, ea organizează o pază strictă pentru ca, urmaşul firesc al averii, Otilia, să nu poată sustrage nici un capăt de aţă. Adeversarul real şi perfid nu este nici măcar bănuit, încât acesta, Stănică Raţiu, sub pretextul că aduce un doctor, pătrunde în casă şi smulge de sub salteaua bolnavului sacul cu bani, provocându-i acestuia un şoc mortal de apoplexie.

Deznodământul este imprevizibil prin turnura şi divergenţa evenimentelor, Otilia, deşi îl iubeşte pe Felix, se căsătoreşte cu Pascalopol şi pleacă în străinătate. Stănică Raţiu divorţează de Olimpia şi se lansează în politică.

Galeria tipologică este destul de largă dacă ţinem seama de scara viciilor şi patimilor ce-i pândesc pe cei mai mulţi dintre protagonişti.

În galeria acestor personaje, de esenţă şi coloratură balzaciană, se impun cu precădere:

• Moş Costache Giurgiuveanu, va pierde, sub impulsul unui acut sentiment de avariţie, ultima şansă de a-şi dovedi fondul de generozitate, în năzuinţa sa unică de a-i lăsa fiicei sale naturale, Otilia, întreaga avere, prin intermediul prietenului Leonida Pascalopol – singurul dintre cei din jurul său în care avea încredere;
• Aglae Tulea îl depăşeşte pe moş Costache în zgârcenie şi rapacitate. Este primitivă şi aproape instinctuală în manifestări. Ea nutreşte o ură nemărginită împotriva Otiliei, considerând-o ca principala piedică în acţiunea, în asaltul ei de a intra în posesia averii fratelui;
• Stănică Raţiu, un ipocrit, ce descinde, într-o anumită direcţie, din recuzita lui Caragiale. Se individualizează, în scara arivistului social, fiindcă el nu urmăreşte altceva decât banii şi ar fi în stare să facă orice pentru ei. Aşa se explică uciderea cu sânge rece a bătrânului Giurgiuveanu în clipa când îi smulge sacul cu bani de sub saltea;
• Felix Sima, tipul intelectualului pasionat de profesiunea sa, dornic să se afirme;
• Moşierul Leonida Pascalopol, tipul omului rasat, distins, elegant şi delicat, superior prin educaţie şi simţul măsurii;
• Otilia Mărculescu, fiica naturală a lui Giurgiuveanu, frumoasă, sensibilă şi inteligentă. Ea reprezintă eternul enigmatic feminin.

Construcţia epică a romanului se impune, în primul rând, prin confruntarea scenică a personajelor, prin relevarea cu un acut simţ al obiectivităţii, a mişcărilor sufleteşti ale personajelor. Dinamica dialogului, în anumite etape, contribuie la dezvăluirea anticipativă a intenţiei personajelor:

„- Otilio, scumpo, fă-mi plăcerea, tu nu vezi ce e pe noi? ce, tu crezi că noi nu ştim ce e durerea? parcă pe noi nu ne doare că moş Costace a mu… vreau să zic că e bolnav? Da’ lasă, bun e Dumnezeu, s-o alege într-un fel. Vino la masă, întremează-te!”

Din propoziţia „s-o alege într-un fel” trebuie să înţelege exact ceea ce nu poate afirma direct Stănică Raţiu şi anume că, după părerea şi dorinţa lui, nici nu putea încăpea vorbă despre însănătoşirea bătrânului,

La rându-i, Otilia are o reacţie de antipatie organică faţă de un specimen ca Stănică Raţiu. Ea „făcu cu mâna un gest de apărare atât de sălbatic încât avocatul renunţă la rolul de conducător al fetei şi îndemnă pe Felix, nu fără ironie:
– Spune-i dumneata, domnule, fă-o să-nţeleagă, ştiu că v-aveţi bine!”

Observaţia autorului cu privire la manifestările personajelor este totdeauna edificatoare şi adesea, deosebit de succintă. Când Aglae Tulea, ca unică moştenitoare ce se considera, se decide să treacă la măsuri drastice de pază pentru a împiedica orice fel de sustrageri din partea Otiliei, autorul consemnează lapidar:

„Aglae luă o figură solemnă.
– Aici e casa fratelui meu şi eu sunt unica lui soră. Nimic nu se mişcă aici în casă şi nimeni nu s-atinge de nimic.”

Roman de factură balaciană, bine echilibrat compoziţional, Enigma Otiliei se distinge prin suflul de adevăr şi de viaţă pe care-l emană, situându-se în rândul capodoperelor din literatura noastră.