Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Eminescu – poet naţional şi universal

Eminescu – poet naţional şi universal
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Poezia lui Eminescu a dat altă muzicalitate limbii noastre şi, dincolo de zborul gândului său atât de temerar, de puterea de a forma ideile în „şiruri clare”, şi-n imagini originale, se reflectă capacitatea de a sintetiza substanţa specifică întregii culturi şi a o proiecta în spaţiile impersonale ale artei.

Viziunea cosmică a poetului se defineşte prin grandoare, dar şi prinforţa de intuiţie a unei realităţi, a mecanicii cereşti, pe care o exprimă într-o formulă poetică unică: „Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele-/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele” (Luceafărul).

Imaginile astrale sunt atât de numeroase şi de surprinzătoare prin conturul şi luminile lor, încât ne vom opri, la întâmplare, numai la câteva dintre acestea, pentru a sugera înălşimea la care se situează poetul. În poemul „Memento mori” o imagine cosmică se desmnează printr-o suprapunere cu un fenomen fizic, când luna „palid soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare.”

Hyperion, în zborul său spre Demiurg, ajunge la un punct, unde elementele de comparaţie dispar: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.”

Categoria filozofică de spaţiu şi cea de timp pare să nu mai poată fi aplicată în acest punct al spaţiului.

De cele mai multe ori, metafora apare la Eminescu pe baze contrastive, sub raportul logicii elementare, asigurând prin aceasta elementul de surpriză, dar şi imagini peisagistice inegalabile.În poezia „Crăiasa din poveşti”, pe marginea lacului „pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mişcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină…”, metafora bulgări de lumină, ca şi cea din Scrisoarea III: „Pulbere de diamante cade fină ca o bură,/ Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură”, conţin în ele şi componente ale epitetului oximoron. Uneori metafora este ţesută într-o cugetare, fie filozofică, fie de natură erotică, dar distingându-se de fiecare dată printr-o nuanţă, printr-o culoare, printr-o sonoritate cu totul inedită. Iată o metaforă din lirica intimă: „Dă-mi-i mie ochii negri…nu privi cu ei în laturi,/ Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi.”

Citește și:   Jocul ielelor de Camil Petrescu (rezumat si comentariu)

O imagine în dimensiuni antitetice, pe relaţia om-cosmos, din Scrisoarea I, creionează întregul mozaic al societăţii, insignifiant în pulsaţiile infinitului: „Muşti de-o zi pe-olume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.”

Cultura de o vastitate covârşitoare îi dă posibilitatea să abordeze teme dintre cele mai contoversate de-a lungul mileniilor. Geneza universului este reflectată printr-o metaforă, ea însăşi enigmatică: „Dar deodat-un punct se mişcă…cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ Estăpânul fără margini peste marginile lumii…” (Scrisoarea I)

Până la Eminescu limba română n-a sunat niciodată atât de armonios, niciodată iubirea de moşie, mândria de a fi român şi patriotismul poporului n-au respirat atât de puternic dintr-o poezie: „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă…/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”

Stilist de mare anvergură, Eminescu a făcut din cele mai simple procedee, ca repetiţia, unităţi lingvistice cu rezonanţe memorabile: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastă/ Ori să cadă rânduri-rânduri.” (Dorinţa).

Aceste unităţi simple, încărcate însă, în context, de o substanţă poetică inefabilă, sunt întâlnite adesea în opera poetului, dar, de fiecare dată, cu alte vibraţii: „Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung/ Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător.”

Citește și:   Floare albastră de Mihai Eminescu (comentariu)

Eminescu se înscrie în universal, nu numai prin tematica închinată, în general, omului ca fiinţă cosmică, ci şi prin înălţimea estetică atinsă în fiecare din atitudinile sale lirice fundamentale, cuprinse în circumvoluţiile de la meditaţia filozofică până la cea erotică: „Ce e poezia?… Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” (Epigonii).

Cu toate că ne aflăm în faţa unei definiţii, rezultată dintr-o meditaţie rece, distanţată, metafora intensifică sentimentul participativ, apropiind cugetarea de sentimentele general-umane ca şi în câmpul erotic, undefiecare poate să trăiască, pe fondul eminescian propria sa fericire sau tragedie erotică: Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea-i peste noi/ Şi prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi.” (Povestea codrului)

Prin valoarea ei intrinsecă, opera lui Eminescu – supranumit Luceafărul poefiei româneşti şi poet nepereche-stăbate timpul şi spaţiul cu aceeaşi titanică forţă cu care a fost proiectată pe firmamentul culturii româneşti şi absorbită în universalitate.

Poezia lui Eminescu a exercitat un adevărat impact asupra contemporanilor săi şi, înmod perpetuu, reprezintă reperul valorii estetice. Distingându-se prin înălţimea gândirii filozofice, frumuseţea expresiei, muzicalitatea versului şinoutatea metaforei, Eminescu s-a ridicat la apogeul creaţiei.El a dat expresie ideală spiritualităţii româneşti, fiind primul poet, geniul care a sincronizat fondul nostru autohton de cultură, cu formele moderne ale poeziei şi culturii europene. În universul poeziei eminesciene, pulsează o lume de imagini şi armonii muzicale, încărcate de o vibraţie inconfundabilă. Prin această trăsătură de unicitate, poetul se situează în rândurile marilor spirite ale culturii universale, alături de Dante, Goethe, Shelley, Shakespeare, Alfred de Musset, Lenau, Byron, Victor Hugo.

Prin monumentala operă a lui Eminescu, spiritualitatea românească, limba română sunt proiectate în universalitate pe traiectoria eternităţii.

Articole interesante

Lasa un comentariu