Poetul nostru naţional a văzut lumina zilei în ziua de 15 ianuarie 1850, la Botoşani, ca fiu al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiica stolnicului din Joldeşti.
După ce învaţă acasă primele noţiuni, Eminescu urmează, cu intermitenţă, între anii 1858-1866, cursurile gimnaziului din Cernăuţi. Aici, la moartea dascălului său de literatură, în 1866, publică, în revista gimnaziului, prima poezie: „La mormântul lui Aron Pumnul”. Tot în acelaşi an debutează cu poezia, „De-aş avea”, în revista Familia, condusă de Iosif Vulcan, prilej cu care acesta îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu.
Caracterizat încă din fragedă copilărie de dorinţa de a cunoaşte ţara, obiceiurile şi tradiţiile poporului, Eminescu surprinde prin temperamentul său nonconformist. El fuge de la şcoală şi străbate drumurile ţării cu diverse trupe de teatru (Ştefania Tardini, Pascaly, Iorgu şi Costachi Caragiale), culegând în acest timp şi nestemate folclorice.
În perioada 1869-1872, Eminescu se află ca auditor extraordinar la Universitatea din Viena. Aici o va întâlni pe Veronica Micle şi se va împrieteni cu Ioan Slavici.
Cu o bursă de studii, obţinută din iniţiativa lui Titu Maiorescu, tânărul Eminescu va fi, între anii 1872-1874, student la Universitatea din Berlin.
După revenirea în ţară, funcţionează succesiv, datorită sprijinului acordat de Titu Maiorescu, în mai multe posturi: director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În acestă calitate îl cunoaşte pe Creangă. Între Eminescu şi Creangă se va înfiripa una dintre cele mai desăvârşite prietenii cunoscute în istoria noastră literară. Eminescu îl va introduce pe celebrul humuleştean la „Junimea” şi-l va determina, ca şi pe Slavici, să-şi scrie şi să-şi publice opera.
În perioada studiilor şi a activităţii, între anii 1870-1877, Eminescu a publicat frecvent în revista „Convorbiri literare”, impunându-se, ca „poet în toată puterea cuvântului”, aşa cum afirmase Maiorescu încă din 1872.
Între 1877-1883, ca redactor şi apoi ca redactorşef al ziarului Timpul, Eminescu se impune şi se distinge ca cel mai de seamă dintre ziarişti. Tot în această perioadă creaţia sa atinge apogeul prin realizarea marilor sale poeme, printre care Luceafărul şi Scrisorile.
La sfârşitul anului 1883, apare primul volum de poezie, cu prefaţă şi texte selectate de mentorul Junimii, Titu Maiorescu.
Tot în anul 1883, poetul se îmbolnăveşte destul de grav şi până în 1889, Titu Maiorescu şi alţi prieteni ai poetului, caută, în ţară şi străinătate, să-l salveze.
La 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viaţă în sanatoriul Dr. Şuţu din Bucureşti.
Sanctificând dimensiunile celeste ale personalităţii şi ale nemuritoarei sale opere, G.Călinescu a exprimat apoteotic fenomenul în Viaţa lui Mihai Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Eminescu este, aşa după cum au afirmat marii exegeţi, cel mai mare poet romantic de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi un precursor al poeziei moderne.
Izvoarele operei eminesciene sunt: mitologia, filozofia, istoria, folclorul şi poezia europeană.
Temele şi motivele sunt diverse: natura şi iubirea, cosmosul, timpul, viaţa şi moartea.
În viziune romantică, lumea este percepută de poet ca unitate a contrariilor, desfăşurându-se pe spaţii şi dimensiuni grandioase.
Procedeul specific de construcţie este antiteza. Derivând din aceasta, ideile, motivele şi sentimentele vor căpăta totdeauna pulsaţii excepţionale.
Lasa un comentariu