Este evocată o poveste de dragoste ideală care se consumă într-o armonie deplină cu natura:
„Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Vom visa un vis ferice,/ Îngânane-vor c-un cânt,/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt;/ Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”
Poezia se structurează într-o succesiune de cinci tablouri:
- chemarea în codru a fiinţei iubite
- momentele aşteptării
- momentele împlinirii
- gesturile de iubire
- visul feeric în mijlocul naturii.
Surprinde, sub aspect compoziţional, naturaleţea şi limpezimea exprimării. În cadrul repetiţiilor, verbul dă mişcării un colorit diferenţiat:
„Şi în braţele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ţi desprind din creştet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz.”
Natura, în întregul ei, ia parte afectivă, meditativă la idila dintre cele două fiinţe umane.
Poezia este realizată în ritm trohaic şi în măsura de 7-8 silabe specifică doinei populare.
Datorită unei singure perechi de rime (versul doi cu patru), receptatea se face în distihuri de 15 silabe (versurile unu cu doi şi trei cu patru), pierzându-se astfel tonalitatea poeziei populare.
Lasa un comentariu