Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Amintiri din copilărie de Ion Creanga (rezumat si comentariu)

Amintiri din copilărie de Ion Creanga (rezumat si comentariu)
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Primele trei părţi din opera de căpătâi a marelui humuleştean apar între anii 1881-1882, în timp ce partea a IV-a şi ultima va vedea lumina tiparului, postum, în 1892.

„Amintiri din copilărie” este o operă pătrunsă de fiorul dragostei pentru satul natal – patriarhal, pentru tot ce reprezintă valorile trecutului.

Potrivit retrospectiv, cu ochii omului matur, ajuns în jurul vârsteide cincizeci de ani, şi cu cei ai copilului, fără să se poată realiza distincţia între cele două atitudini contemplative, satul natal al lui Creangă, al lui Nică a lui Ştefan a Petrei, capătă aura de legendă, devenind incomparabil şi incondundabil: Humuleşti era un „sat vechi răzăşeşc, întemeiat în toată puterea cuvântului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia  satul de vatale în toate părţile, cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”

După cum a sesizat G. Călinescu, prin atmosferă şi prin ceea ce are comun vârsta de aur a fiinţei umane de pretutindeni, în „Amintiri din copilărie” este evocată „copilăria copilului universal”, simţământ şi adevăr accentuat de însuşi autorul: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.”

Copilăria ideală, retrăită retrospectiv, inundă acum sufletul autorului cu amintiri despre tot ceea ce a fost, odată, într-un trecut ireversibil, atât de miraculos şi de fantastic. Uimirea, regretul şi nostalgia sunt cu atât mai puternice cu cât ele – au dispărut pentru totdeauna: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu drăgăliţă-Doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti din târg, drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii”.

Sentimentul predominant în Amintiri este regretul că satul patriarhal, cu frumuseţile şi valorile sale tradiţionale, au dispărut odată cu copilăria. De aceea locuri, oameni, întâmplări, circumsrise acelui timp, sunt de neînlocuit. Autorul a păstrat undeva, într-un ungher al sufletului şi al minţii, o imagine, un detaliu despre fiecare, individualizându-le. Mama sa, Smaranda Creangă, apare ca un personaj cu aură de basm, o fiinţă cu puteri supranaturale care „era vestită pentru năzdrăvăniile sale” şi „cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi; înfigea toporul în pământ afară, dinaintea uşii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: Na, Na! şi îndată-mi trecea durerea”.

Smaranda Creangă era, mai presus de toate, o fiinţă receptivă la nou, ce urmărea cu tenacitate să-şi vadă copilul înălţat prin intermediul ştiinţei de carte: „Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe”, în contrast desăvârşit cu tatăl, Ştefan a Petrei, om practic, care  nu punea nici un preţ pe învăţătură: „Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: Logofete brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări, puteam să rămân cum era mai bine; Nic-a lui Ştefan a Petrei, om de treabă şi gospodar în Humuleşti: Vorba ceea: Decât codaş la oraş,/ Mai bine-n satul tău fruntaş”.

Citește și:   Despot-Vodă de Vasile Alecsandri (rezumat si comentariu)

Arta lui Creangă este desăvârşită şi sub aspectul portretizării. Chiar dacă cele mai multe multe dintre personaje apar episondic, detaliul sau unghiul, din care este revăzut de autor, îl fixează în memoria şi în imaginaţia cititorului, fiindcă acest unghi sau detaliu este totdeauna, unul esenţial şi semnificativ: „Odată venise lui Oşlobanu rândul să cumpere lemne: şi aşa, cu toată cărpănoşenia lui iese câne-câneşte în medean, aproape de gazda noastră, şi găseşte un ţăran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lobde de fag.

-Cât ceri oe car, bade? Zise Oşlobanu, căruia nu-i era a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă.
-Trei husăşi, dascăle.
-Ce spui, bădişorule, pentru un braţ de lemne?  Da’ că le duc în spate pe toate odată pân-acasă.
-Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba.
-Zău, nu şuguieşti, bade?
-Nici o şagă, dascăle, să vedem cum le-i duce, şi halal să-ţi fie!

Oşlobanu ie atunci lemnele din carul omului câte unul-unul şi le reazemă în picioare lângă braţu-i, după aceea descinde brâul de pe lângă sine şi le împrejură legându-le frumuşel, să nu se hrentuiască; apoi, săltându-le şi abrucându-le cam anevoie le umflă-n spate şi la gazdă cu dânsele. Un băieţan nebunatic de-alăturea, văzând asta, zise cu glas mare:

-Dascăle-Trascăle, be, he, he, dracul să te ie!”

Se poate constata că marea artă a lui Creangă în individualizarea personajelor , în afara mijloacelor stilistice, specifice, rezidă, în mare măsură, în capacitatea sa de a sugera, pornind de la o anumită manifestare, de la o trăsătură distinctă de caracter şi, adesea, de la una fizică. De cele mai multe ori portetul este foarte sumar şi, cu toate acestea, memorabil, de neuitat. Aşa, de pildă, portretul primului său dascăl, de la şcoala din Humuleşti, bădiţa Vasile, luat la oaste cu arcanul, este realizat numai printr-o comparaţieşi un epitet trial: „Şi părintele Ioan umbla acum cu pletele-n vânt să găsească un alt dascăl dar n-a mai găsit un bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare”.

Celălalt dascăl, venit să-l înlocuiască ăe bădiţa Vasile, este realizat anitetic, fiindcă acesta se află situat la polul negativ, în ceea ce ţine de însuşirile dăscăleşti. Folosind, de data asta, un eufemism, un epitet depreciativ şi un verb cu rezonanţă onomatopeică, ne pune în faţă un portret pe care-l receptăm, atât vizua, cât şi auditiv: „dascălul Iordace, fârnâitul, clămpănea de bătrân ce era; ş-apoi mai avea şi darul suptului”.

Una din formele de fineţe, de stârnire a umorului o descoperim la Creangă în construcţia frazeu, unde introduce adesea propoziţii cu un conţinut ce deviază de la sensul direct al comunicării. Despre un alt personaj, înrudit cu dascălul Iordache, în ceea ce ţine de darul beţiei, ne dezvăluie într-o formă indirectă dar, din această pricină, păstrunsă de umor, slăbiciunea esenţială a pesonajului: Popa Buligă, aflat în vizită la Pavel ciubotarl, unde petreceau tinerii catiheţi, aflaţi în gazdă, pretinde, la un moment dat, că trebuie să plece de urgenţă. Când vede însă ce pune gazda pe masă, „Sfinţia sa nemaipunându-se de pricină, încrucişează mâinile, după obiceiu, îşi drege glasul şi spune cu şmecherie: Binecuvântează, Doamne, mâncarea şi băuturica robilor tăi, amin. După aceea ridică un pahar, zicând: „Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie! Şi dă paharul de duşcă; apoi încă vreo două-trei, şi peste acelea alte câteva”.

Citește și:   Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga (rezumat si comentariu)

Stilul oral direct face ca naraţiunea să aibă în permanenţă un ritm alert, dinamic. Creangă îl are întotdeauna în faţă pe ascultător, nu pe cititor. Din această cauză, formele de adresare directă au rolul de a realiza, armonios şi unitar, trecerea de la o întâmplare la alta, aparent fără o legătură logică între ele: „Şi, după cum am cinstea să vă spun: „Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane?”; „Căci trebuie să vă spun…”; „Ş-apoi gândiţi că Trăznea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rând…”; „vă puteţi imagina ce vra să zică a te scălda în Bistriţa” etc.

Metodele înapoiate, scolastice, de repetare mecanică şi inutilă a cunoştinţelor, „cumplit meşteşug de tâmpenie”, sunt relevante cu vervă şi umor. Trăznea, învăţând după gramatica lui Măcărescu şi repetând până la epuizare: „Mi-ţi-i, ni-vi-li”, îl face pe autor să afirme, în concluzie, că „turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vede; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!”

Aceeaşi cauză are şi alte efecte.

Davidică, un frumos flăcău dintr-un sat de munte, „n-a avut parte să se preoţească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le peară că au mâncat juvaer de flăcău.”

Râsul este provocat şi de construcţia contrastivă a frazelor. De multe ori, ceea ce afirmă într-o unitate narativă se neagă în alta, folosindu-se cel mai adesea elemente de substanţă paremiologică: „Şi să nu credeţi că nu m-am ţinut de cuvânt, de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu răbdătorşi statornic la vorbă în felul meu: şi nu mă laud, că lauda-i faţă; prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă”.

În cele mai multe dintre situaţii, elementele paremioogice sunt unităţi care-şi păstrează, atât forma, cât şi substanţa, ele fiind introduse de autor cu un deosebit simţ al artei şi al măsurii pentru a eticheta, în scara dintre particular şi general, numeroase aspecte şi întâmplări evocate: „Ursul nu joacă de bună voie”; „Tot păţitu-i priceput”, „De unde nu-i, de-acolo nu se varsă”; „Ce ţi-e scris în frunte ţi-i pus”; „Ei, apoi: unde-o plesneşte mama şi unde crapă!”  ş.a.m.d.

Fraza lui Creangă este muzicalăşi, în acelaşi timp, încărcată de autentic, datorită introducerii a numeroase exclamaţii şi interjecţii. „Ei, ei! pe bădiţa Vasile l-am pierdut”; „Ha, ha! bine v-au făcut, pughibale spurcate ce sunteţi!” „Eu atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească pasărea”; „Şi zvârr!cu pravila cea mare după călugări”.

După definiţia lui Tudor Vianu, Ion Creangă este „unic prin geniul lui oral… prin acea viziune a conştiinţei artistice”.

Sub imperiul acestei înălţări estetice atinse de Creangă, capodopera sa „Amintiri din copilărie”, rămâne unică, atât sub aspectul limbajului, al umorului, cât şi al forţei de sugerare şi de reflectare a unviersului specific vârstei de aur.

Articole interesante

Lasa un comentariu