Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi (rezumat si comentariu)

Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi (rezumat si comentariu)
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Nuvela este inspirată din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche şi apare în anul 1841, în primul număr al revistei „Dacia literară.”

Sub aspect compoziţional, se apropie de genul dramatic. Personajele, confruntându-se direct, într-un dialog dens şi fluent, menţin în permanenţă tensiunea şi dramatismul conflictului. Este împărţită, de asemenea, în patru capitole cu titluri distincte, încadrate pe deplin întregului, dar putând funcţiona, fiecare în parte şi de sine stătător: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”; „Ai să dai sama, doamnă”; „Capul lui Moţoc, vrem!”; „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..”

Nuvela este realizată în viziune romantică. Personajul principal, domnitorul Alexandru Lăpuşneanul acţionează în împrejurări excepţionale şi el însuşi dispune de trăsături excepţionale. Voinţa sa de neclintit se remarcă din prima clipă a întâlnirii cu solii lui Tomşa, la graniţă, la Tecuci, veniţi pentru a-i spune: „norodul nu te vrea, nici nu te iubeşte”, spre a-l determina să se întoarcă din drum şi să renunţe la tron.

Dialogul dinamic, realizat pe o coordonată antitetică, contribuie direct la individualizarea fiecărui personaj. În acest context al confruntării cu boierii trimişi de Tomşa, Lăpuşneanu se detaşează prin superioritatea rece şi prin replica incontestabilă:

„-Să mă întorc? Mai de grabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”

Comparaţia propriei sale hotărâri cu apa Dunării şi folosirea arhaismului „îndărăpt”, măreşte până la absolut forţa de sugestie a răspunsului, dovedind inutilitatea oricăror încercări, oricăror strategii folosite de trimişii lui Tomşa: Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici.

Atitudinea despotică a lui Lăpuşneanu se degajă dintr-o singură replică, devenită o adevărată maximă:

„-Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”

Unul dintre soli, Stroici, pretinzând că-i înfăţişează „prăpădul” proodus de oştile străine ce-l însoţeau, dă dimensiuni hiperbolice realităţii, în speranţa că-l va clinti pe Lăpuşneanu din hotărârea sa:

„-Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni Măria ta?

-Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu Măria ta? adăogi Spancioc.”

Deşi folosesc o metaforă cu valoare absolută: „negură”, în loc de trupe, elocinţa celor doi nu-l poate deruta pe inteligentul şi abilul domnitor. El ştie să întoarcă ascuţişul sabiei verbale şi să pună, fără echivoc, în faţa adversarilor, opţiunea sa:

„-Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pe care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi.”

Sensul eufemistic, figurat, derivat de la verbul a mulge, dă acestei replici o puternică încărcătură expresivă.

Este acum momentul decisiv. Boierii înţeleg că orice încercare ar fi inutilă. Lăpuşneanu însă deţine iniţiativa, tăind definitiv pofta boierilor de-a mai continua dialogul:

„-Destul boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui care v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pelea lui căptuşală dobelor mele.”

Ameninţarea lui Lăpuşneanu aminteşte de practicile unor triburi primitive de a purta, ca pe un trofeu, un însemn din rămăşiţele fizice ale adversarului. Cu toate acestea nu se poate trece peste frumuseţea limbajului, ce decurge şi din folosirea arhaismelor surle şi dobe, definind vechi instrumente muzicale.

După retragerea delegaţiei, planurile confruntării se schimbă. Cel mai viclean dintre cei patru, vornicul Moţoc, înţelegând că Lăpuşneanu va ocupa, inevitabil, tronul ţării, se hotărăşte să rămână şi să-i câştige încrederea, nu înainte de a încerca să-l atragă într-o capcană:

„-Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzând în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noaste! Adă-ţi aminte că eşti pământean, adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară, Doamne! Sloboade oştile aceste de păgâni; vină numai cu câţi moldoveni ai pe lângă Măria ta, şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clinti din capul Înălţimei tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. Încrede-te în noi!”

Citește și:   În grădină de Dimitrie Anghel (comentariu)

Abil ţesut, demersul lui Moţoc conţine în substanţa sa, trăsăturile individuale distincte ale boierului învechit în rele. După ce l-a trădat pe Lăpuşneanu în prima domnie, are acum ingratitudinea să pretindă că, sub oblăduirealui, niciun fir de păr nu se va clinti din capul domnitorului. Face apel la sfânta scriptură, el, care nu are nimic sfânt.

Mai subtil şi mai viclean decât Moţoc, Lăpuşneanu răstoarnă planul situaţiilor şi-l atrage pe vornic în capcană. Deşi îi descarcă în obraz toate mârşăviile săvârşite, ştie să-i adoarmă trădătorului vigilenţa, în aşa fel ca să rămână pe lângă el pentru a-i plăti, la momentul oportun, după conceptul: „după plată şi răsplată”:

„-Să mă încred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegând planul lui. Pesemne gândeşti că nu ştiu zicătoarea moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba!” Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vârtos?…ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine?”

Folosirea unui proverb, larg uzitat, pentru a eticheta cât se poate de cuprinzător pe trădătorul boier Moţoc, evidenţiază substratul psihologic al observaţiei, fineţea, rafinamentul şi diplomaţia lui Lăpuşneanu.

„Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi trântori de care trebuie curăţat stupul.”

În metafora: „sunt alţi trântori de care trebuie curăţat stupul”, se spune tot şi se ascunde tot, dându-ni-se astfel o idee edificatoare despre înalta artă machiavelică stăpânită de Lăpuşneanu.

În cel de al doilea capitol ni se înfăţişează personajul principal feminin, doamna Ruxandra, fiica lui Petru Rareş şi soţia lui Lăpuşneanu. Nemaiputând îndura ferocitatea cu care soţul ei îi tăia, îi ucidea pe boierii trădători, după ce a fost ameninţată de una din văduvele boierilor: „Ai să dai sama, doamnă!”intervine pe lângă domnitor, cerându-i să înceteze cu omorurile. Spre surprinderea ei, acesta îi făgăduieşte că o va face, dar numai după ce îi va da „un leac de frică”.

Punctul culminant al nuvelei se află într-o gradaţie ascendentă, în capitolul al III-lea, începând cu tragicul episod al uciderii celor patruzeci şi şapte de boieri, continuând cu „leacul de frică” dat doamnei Ruxandra şi încheind cu scena aruncării vornicului Moţoc în ghearele „idrei” cu mai multe capete de la porţile palatului.

Procedele stilistice variate: repetiţia, enumerările, frecvenţa imperfectului conduc la sintetizare şi condensare, accentuând dramatismul încleştării, pe viaţă şi pe moarte, dintre boieri şi ucigaşii lor:

„Boierii, neavând nicio grijă, surprinşi mişeleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrâni mureau făcându-şi cruce, mulţi însă din cei juni se apărau cu turbare: scaunele, talgerele, tacâmurile mesii se făceau arme în mâna lor, unii, deşi răniţi, se încleştau  cu furie de gâtul ucigaşilor şi, nesocotind ranele ce primeau, îi strângeau pân-îi înăbuşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa.”

În literatura noastră, Costache Negruzzi este cel dintâi mare artist care surprinde psihologia mulţimii, uniformitatea manifestărilor ei:

În urma larmei date pe la casele boierilor, „burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile.”

Când peste capetele acestei mulţimi cade întrebarea simplă a armaşului:

„-Oameni buni!Măria sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi?şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba?” mulţimea descumpănită, surprinsă, încremeneşte asemenea unui singur individ în faţa unui obstacol la care nu s-a aşteptat şi nu s-a gândit. Mânată de sentimente nedefinite, mulţimea se trezise la porţile palatului şi acum se vedea silită să răspundă la o întrebare. Este surprinsă uimitor aceastăă stare psihologică a gloatei care rămâne mută şi împietrită, până când, în cele din urmă, se aude, instantaneu, cuvântul „Moţoc” şi mulţimea se agaţă de el ca naufragiaţii de un singur colac de salvare. Apoi, brusc, vocile cresc în intensitate, până la explozia finală:

Citește și:   Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda (rezumat si comentariu)

„-Moţoc să moară!…-Capul lui Moţoc vrem!”

Asosit momentul aşteptat ca Lăpuşneanu să se răzbune pe cel mai netrebnic dintre trădătorii săi. Cu o undă de sadism, urmăreşte reacţiile vornicului care, în disperare, cuprins de panică, pretinde acum imposibilul, ba chiar absurdul: „Pune să dea cu tunurile într-înşii…Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”

„-Proşti, dar mulţi”, răspunde Lăpuşneanul, dând o replică celebră, care a devenit între timp, o maximă de largă circulaţie.

În culmea satisfacţiei că i s-a ivit un prilej, cum nu se putea mai potrivit, pentru a-i plăti, aşa cum se cuvine şi pe măsura tuturor mârşăviilor săvârşite, domnitorul ordonă despotic:

„-Haide! Luaţi-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-Vodă celor ce pradă ţara.”

Mmulţimea, este surprinsă, în continuare, obiectiv. Ea acţionează uniform şi mecanic, asemenea unui robot cu mai multe capete şi mai multe braţe:

„Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipă îl făcu bucăţi.

„-Iată cum plăteşte Alexandru –Vodă la cei ce pradă ţara! ziseră trimişii tiranului.

-Să trăiască Măria sa Vodă! răspunse gloata. Şi mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştie.”

Acţionând în numele unui ideal, acela de întărire şi centralizare a statului feudal şi de îngrădire a privilegiilor boiereşti, Alexandru –Vodă, împins acum de dorinţa de a se răzbuna pe boierii care l-au trădat în prima domnie, pierde simţul măsurii, ce-i fusese recunoscut anterior, şi acţionează despotic, cu cruzime, înverşunându-i pe boieriţ în loc să-i potolească, fiindcă aceştia refac şi continuă complotul împotriza lui.

Respectându-şi cuzântul dat doamnei sale, după ce-i oferise leacul de frică- o piramidă din căpăţânile boierilor tăiaţi – domnitorul încetase cu omorurile, cu toate că se răzbuna, în continuare, pe cei bănuiţi de trădare: „îi ciuntea, scotea ochi, tăia mâini.”

În ultimul capitol, îl găsim pe domnitor retras în cetatea Hotinului, unde „se bolnăzi de lingoare şi ceru să fie călugărit.”

Faţă de dinamismul naraţiunii şi al dialogului, ce menţine şi sporeşte dramatismul conflictului, găsim în ultimul capitol şi una dintre cele mai desăzârşite descrieri de natură, o imagine peisagistică în consonanţă cu starea sumbră şi tensionată care sugerează apropiata stingere din viaţă a domnitorului tiran. Cetatea Hotinului „era mută şi pustie ca un mormânt de uriaş. Nuse auzea decât murmura valurilor Nistrului ce izbea stâncoasele ei creste sure şi goale şi strigătul monoton al ostaşilor de strajă.”

Descrierea excelează prin folosirea adecvată a epitetului şi a comparaţiilor: mută şi pustie ca un mormânt; coaste stâncoase, sure şi goale, strigăt monoton.

În finalul nuvelei, deşi episodic, se impune portretul mitropolitului Teofan, mai ales sub aspectul desăvârşitei perfidii. Când doamna Ruxandra îi cere sfatul, dacă trebuie sau nu să-i dea soţului paharul de otravă, cuviosul Teofan excelează în ambiguitate şi făţărnicie:

„Domnul Dumnezeu să te povăţuiască…” ceea ce ar vrea să însemne că el, prin ceea ce reprezintă, rămâne în afara oricărei decizii lumeşti. Dar prin ceea ce afirmă, în continuare, aprobarea lui, subînţeleasă, este, în fond, ireversibilă:

„Iar eu mă duc să gătesc tot pentu purcederea noastră cu noul nostru domn; şi precel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pe tine.”

În prezenţa celor mai înverşunaţi duşmani, ce-l silesc să soarbă şi ultimele picături de otravă, de pe fundul paharului, descleştându-i dinţii cu baioneta, se stinge Alexandru-Vodă, în timp ce, în locul ajutorului nădăjduit, aude următorul îndemn: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.”

Articole interesante

Lasa un comentariu