Primele note

1

Mi se pare drăguț că tot văd zilele astea în fluxurile de noutăți din rețelele sociale avalanșe de poze cu primele note din carnetele bobocilor și n-am niciun dubiu că trebuie să ai un sentiment aparte de mândrie ca părinte atunci când vezi că omulețul ăla pe care l-ai tot modelat are toate premisele pentru succes. În plus, cred cu tărie că până prin clasa a IV-a părintele ar trebui să fie principalul responsabil pentru ce, cum și cât învață copilul, așa că satisfacția primelor calificative (foarte) bune nu e doar tranzitivă (prin faptul că cel mic pare isteț și descurcăreț), ci și directă, semn că faci o treabă bună ca părinte.

Totuși, dacă odrasla voastră pare să fi început cu stângul, nu disperați! Prima notă din cariera mea de elev a fost fix 4. Da, P-A-T-R-U! Culmea, la matematică. Și spun culmea pentru că, pe lângă faptul că ulterior am tot fost premiantă, materia asta s-a dovedit a fi punctul meu forte și mai târziu nici integralele servite din plin la liceu, la mate-info, nu mi-au pus mari probleme. De fapt, dacă n-ar fi fost și examen la fizică pentru admitere, probabil că astăzi aș fi fost absolventă de Politehnică. Dar cert e că prima mea notă a fost de-a dreptul tristă și probabil un duș foarte rece pentru ai mei (un inginer auto-convertit în programator și o economistă). Nu cred că a fost neapărat o dezamăgire, pentru că nota cu pricina nu a fost o consecință a neștiinței, ci mai degrabă a unei erori de comunicare (așa îi spun eu, mama i-a spus mereu încăpățânare). Practic, aveam de făcut niște adunări și-mi amintesc foarte viu coloanele de genul ”2+3=?” din manualul ăsta:

Firește, adunările trebuiau rezolvate, doar că învățătoarea ne spusese ”copiați exact cum apar acolo”. Ei bine, eu am înțeles din formularea asta că ar trebui să le transcriu cu tot cu semnul întrebării, deși logica unui adult ar fi surprins că ideea era să copiem cu acuratețe exercițiile. N-aș fi întâmpinat nicio dificultate în a le rezolva, dar dacă învățătoarea ne spusese să fie exact ca acolo, cum să fac eu altfel?! Și-am tot ținut-o pe a mea și când mi s-au controlat temele și-a rămas așa cu mențiunea că vor fi consecințe dacă încasez o notă proastă. Inevitabil, a doua zi și-a făcut apariția ”scăunelul” roșu pe caietul meu. Inevitabil, de frică, n-am zis nimic acasă. Inevitabil, la ședința cu părinții din seara aceea a aflat și maică-mea. Inevitabil, au fost consecințe 🙂

Așadar, notele proaste nu sunt nici pe departe un predictor al eșecului și oricum e foarte discutabil în ce măsură mai reușește succesul școlar din sistemul de astăzi să garanteze succesul profesional/financiar ulterior. La fel, notele proaste nu sunt întotdeauna consecința intelectului precar și asta fără să punem la socoteală că nu-i musai ca toată lumea să fie bună la matematică sau la nu știu ce. Încurajați-vă copiii să-și construiască încrederea în ei, oferiți-le toate condițiile să experimenteze, lăsați-i să greșească și, cel mai important, ajutați-i să găsească ceva-ul ăla magic pe care l-ar face cu drag și îmbină ideal și înclinațiile lor native.

PS: Care a fost prima notă pe care ați luat-o voi? Care a fost prima notă proastă? La ce? De ce? Cum ați digerat-o? 🙂



Un comentariu

  1. Hm! Probabil ca n-o fi fost nici la mine prima nota, cum probabil nici la dumneata n-a fost asta prima (m-ar mira sa nu fi fost date note la invatarea scrierii cifrelor si literelor - nemaivorbind de cerculetele, bastonasele si carligele care compun grafica alfabetului "de mana") dar este prima de care imi amintesc: bineinteles, tot un patru - si anume la citire (mai precis: la dictare).
    Eu invatasem sa citesc pe la vreo patru ani. (O innebunisem pe maica-mea cu solicitarile de a-mi citi "din carte" - adica din ACEA carte - incat (la cererea mea) fusese bucuroasa sa ma invete (mai mult ca o gluma, in joaca) alfabetul "de tipar". Ulterior fusese mirat-bucuroasa ca o las in pace si "ma prefac ca citesc", pana s-a pomenit cu mine intreband-o ce inseamna nu-mai-stiu-exact-CE cuvant necunoscut. "Da' de unde stii cuvantul asta?" "Pai uite, scrie aici in carte...") Cand am primit la scoala cartea de "Citire" am citit-o imediat (acasa) pe toata, in prima dupaamiaza.
    Ulterior, cand invatatoarea ne daduse (ca test) o dictare, dictandu-ne dintr-o lectie ulterioara, mult mai tarzie, din manual, eu imi amintisem respectiva lectie, o cautasem in manual si copiasem tot textul inainte ca invatatoarea sa fi terminat de dictat paragraful intentionat. Vazandu-ma stand, ma intrebase de ce nu scriu si eu. "Pai, am terminat de scris tot textul..." "Sa vad... De unde ai stiut ce sa scrii?" "Din manual." "De unde ai stiut ca textul e in manual?" "Citisem inainte tot manualul."
    Nu reuseam nici in ruptul capului sa pricep DE CE primisem nota patru, odata ce eu scrisesem mai mult si mai repede decat colegii: pana atunci nu-mi explicase nimeni conceptul testarii cunostintelor (stiam de el doar intuitiv, de la neamurile care ma solicitau "hai sa vedem cum (sau "cat") stii sa..." - orice-o fi fost: sa numaram, sa spui o poezie, sa enumeram animale / pasari / pomi / etc), nici ca operatia de copiere la dictare reprezinta un delict - nu stiusem ca scopul dictarii era verificarea corectitudinii scrierii...

     (0)
     (0)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?