Fix în perioada asta se împlinesc niște ani de când m-am mutat în București. Ca mulți alții, am ajuns aici pentru studii înalte, așa că vă dați seama că nu venisem cu mare lucru după mine. Dar pe măsură ce începi să prinzi cât de cât rădăcini într-un loc descoperi că-ți mai trebuie ba una, ba alta. Și într-o zi s-a întâmplat să am nevoie de așa ceva:
Așa că m-am dus într-un magazin cu articole de menaj și-am cerut obiectul cu pricina. Doar că la mama acasă îi spuneam leică, iar termenul ăsta s-a dovedit a nu fi chiar uzual în capitală. În consecință, am primit la schimb o sprânceană ridicată și genul ăla de privire superioară de bucureștean get-beget (fără supărare, pentru că știți destui că se întâmplă, bine? :).
Oricum, până la urmă am învins, pentru că am reușit să-mi amintesc de sinonimul universal recunoscut – pâlnie. E drept că leica mea nu era nici ea greșită, dar între timp mi-au confirmat și DEX și DOOM că ar fi regionalism/formă populară. Însă știți cum e… Normalitatea fiecăruia e ce vede/aude mai des în jur.
Ca bucuresteanca get-beget, nu am auzit niciodata de termenul „leica” :)) Omul, cat traieste, invata.
Lasa, Emi, ca nici dumneata n-ai auzit vreodata de „tolcer” (ardelenism / banatenism – derivat din maghiara – denumind aceeasi ustensila domestica)…
Victor, nici n-am cum să le știu pe toate. Dar nici nu mă uit urât. Din contra, eu sunt chiar foarte receptivă la achiziții lexicale 🙂
De ,, hunie,, stiți? E un fel de ,, leică,,. De,, tolcer,,s-a auzit si pe la olteni, dar e bine de stiut …
De „hunie” nu auzisem, dar auzisem de „cunie” (cu varianta banateneasca „cuină”), insemnand in principiu, la modul general, „bucatarie”, dar folosita cu precadere pt bucataria de vara, separata de interiorul restului locuintei – pt a nu o incalzi cand ORICUM te sufoci de caldura – (in principiu pe o prispa sau sub un sopron), prin contrast cu bucataria de iarna – o incapere din casa (de multe ori cea mai mare / cea prin care se intra in casa) in care se gateste dar – fiind implicit incalzita – joaca si rol de living-room, familia preferand sa stea (iarna) pe langa focul din bucatarie, decat in „camera buna”, unde-i frig.
Toată vieţişoara mea, adică vreo zece-unsprezece ani, ştiusem că e leică. Aflând eu că e pâlnie, mă chinuiam s-o „dezbăr” (tot de-al ei) pe bunica de regionalismul naibii. Vai, se enerva foc! Zicea: „Tu, maimuţo (cu drag, cică), sî nu vii sî mă înveţi pi mini vorba româneascî di la buni şî străbuni! Nu-ţi puni limba pi moaţî, vorbeşti cum ţî-i vorba şî poartî-ti cum ţî-i portu’ ! ”
Mă facea să mă ruşinez, dar straşnic o iubeam…
A, uitasem… îmi propunea să-mi încreţească ea limba ” … pi feru’ cu cari îşi încreţăşti mămucî-ta paru’ !” :)) Tare hâtră mai era…
HÂTRU adj. v. ager, deștept, dibaci, glumeț, hazliu, inteligent, iscusit, isteț, îndemînatic, poznaș, priceput, șiret, șmecher, vesel, viclean.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink
Tatiana:
1. Doamne-ajuta ca ai revenit – imi lipseai (si-‘ncepusem sa ma ingrijorez de asa absenta indelungata, sa nu fi patit dumneata oarece)…
2. „…s-o “dezbăr” (tot de-al ei)…”
O mai folosea (spre ex) – ca varianta – si Cosbuc: „Decat sa ma DEZBAR de ea/ Mai bine-aprind tot satul.”
3. „Zicea: “Tu, maimuţo…”
Hm! Esti SIGURA ca ASA spunea? „Maimuţo”? NU „maimuco”? (Dupa stiinta mea, „maimuca” – termen de alint condescendent – este CU TOTUL ALTCEVA decat „maimuta”, care este deja un termen peiorativ…)
4. „… îmi propunea să-mi încreţească ea limba…”
Nu-mi dau seama: A REUSIT? 😛 😆
5. „HÂTRU”: Dupa cate stiu eu / in conceptia mea, „hatru” este un om care trateaza o problema „in serios”, dar sub o forma glumeata, un „cineva” care – cu o figura foarte serioasa – prin ceea ce spune / face provoaca zambete*.
* Zambete (puse pe ganduri), nu hohote de ras.