Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Iar despre învățământ

Iar despre învățământ
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

Vă recomand călduros să vă uitați la ediția aceasta a emisiunii România, te iubesc! și să vă puneți niște întrebări. Iar dacă veți fi tentați să începeți să vă simțiți neputincioși în fața sistemului, opriți-vă! Genul ăsta de atitudine blochează și atât. Nu duce la soluții și nici nu rezolvă nimic. În schimb, e bine să treceți prin filtrul vostru informațiile și să luați cele mai bune decizii pentru voi și copiii voștri. De pildă, după ce a trecut prin filtrul meu informația, am rămas cu multe idei bune, dar și cu senzația că anumite aspecte trebuie să fie ușor scoase din context, iar dacă nu sunt, atunci nu-s neapărat de acord. Și pentru cele din urmă cred că merită să mă opresc la două exemple…

Primul aspect de pe listă ar fi legat de memorie. Da, sunt perfect de acord că la noi se pune mult prea mult accent pe memorare (mecanică), iar cheia dezvoltării sănătoase stă în înțelegere. Însă până la jocuri și jonglerii de concepte, trebuie asimilată cumva baza, iar asta înseamnă memorare brută, deci și memoria trebuie exersată. Din reportaj am înțeles că prin alte părți pur și simplu nu se pune accent pe asta (segmentul cu învățatul poeziilor), însă tind să cred că pur și simplu o dezvoltă prin alte procedee.

Al doilea exemplu ar fi legat de rolul concurenței. Da, e nociv să-i arăți cu degetul pe cei cu note mai mici și poate fi chiar traumatizant pentru un copil să resimtă un calificativ prost ca pe un eșec colosal. Însă nu văd nimic în neregulă cu recompensarea rezultatelor bune. De fapt, eu nu cred despre concurență că ar fi nesănătoasă, ba chiar cred că este utilă și că duce la performanță, iar asta ar fi o concluzie bazată și pe experiența proprie, pentru că am avut noroc să fiu în clase foarte competitive. Și poate că cel mai ușor se poate demonstra asta prin comparația cu sportul – dacă n-ar exista dorința de a depăși recorduri, probabil că nimeni nu s-ar mai forța să iasă din zona de confort și să-și învingă limitele. Dar dorința există și grație ei s-a ajuns ca, de pildă, recordul pentru maraton (la bărbați) să scadă cu aproape o oră în nici 30 ani, de la 2 ore, 58 minute și 50 secunde (1986, primul maraton olimpic) la 2 ore, 3 minute și 23 secunde (2013, Berlin). OK, adultul echilibrat ar trebui să înțeleagă de la un punct încolo că e în primul rând în competiție cu el însuși și că scopul principal e să ajungă în cea mai bună formă în care poate el să fie, dar concurența te ajută să crești!

Citește și:   Cum e corect? Vroiam, voiam sau vream?

Totuși, per ansamblu, există semnale clare că sistemul nostru începe să fie foarte depășit și că alții fac niște lucruri mult mai bine decât noi. Problema este că și dacă am începe să implementăm schimbări reale de mâine, rezultatele se vor vedea în timp, iar copiii de acum nu vor beneficia de ele. Așa că fiecare ar trebui să-și mai implementeze și pentru el… Și, cel puțin din punctul meu de vedere, un ingredient extrem de important în actul educației ar trebui să fie tocmai personalizarea. Avem cu toții aptitudini foarte diferite și ar fi mare păcat să se piardă pentru că nu sunt descoperite niciodată; sau chiar dacă se descoperă ulterior, s-ar putea să nu le puteți folosi niciodată la potențial maxim sau (în cel mai bun caz) cu foarte mare efort, pentru că există pentru orice o așa-numită vârstă a dezvoltării optime (de exemplu, pentru limbile străine parcă era undeva între 5 și 12 ani). Deci investiți resurse într-un proces de investigare a specificului copilului vostru, dați-i opțiuni, lăsați-l să experimenteze, să aleagă, să greșească, să se găsească pe el însuși… Sau poate nu-l mai certați pentru notele mici de la matematică dacă se dovedește că e mai degrabă creativ. Etc. Dar mai presus de orice altceva, implicați-vă activ în educația copiilor voștri!

Citește și:   Ministrul de Interne

Articole interesante

3 comentarii

  1. cred că, deși scurtissimă, însemnarea asta a pus puncte pe niște i-uri necesare. est modus în rebus. nici învățămîntul occidental nu e uniformizat în formule, dovadă că nu s-a descoperit un perfectă. e bine de luat cu măsură și de la ei.
    altminteri, tare-aș vrea să știu cine ar putea concepe și pune în practică o schimbare de sistem la noi. de pildă, să nu uităm că Universitatea București scoate impostori pe bandă rulantă.

  2. „…cheia dezvoltării sănătoase stă în înțelegere. Însă până la jocuri și jonglerii de concepte, trebuie asimilată cumva baza…”
    Nu cred ca s-a descoperit (nicaieri in lume) VREO modalitate de a ocoli partea strict necesara de toceala – spre exemplu alfabetul si pozitia orelor pe cadranul ceasului sau pozitia semnelor grafice pe tastatura. Nici macar la matematica (rationala si deductibila prin excelenta) N-AI CUM sa „rationezi” si sa „intelegi” „tabla lui Pitagora” („tabla inmultirii”), sau „sinus egal cateta opusa supra ipotenuza”, ci definitiile precum si formulele DE BAZA – TOT prin „toceala” este necesar sa fie insusite, pt ca abia ulterior PE BAZA cunoasterii acestora sa poata fi dezvoltate rationamente (altfel, daca nu le cunosti, nici macar n-ai cum – oricat ai fi de destept – sa intelegi rationamentul, chiar daca iti este prezentat de catre altcineva).

  3. „…poate fi chiar traumatizant pentru un copil să resimtă un calificativ prost ca pe un eșec colosal.”
    AICI intervine rolul parintilor / tutorelui / initiatorului („invatatorului”) de a determina copilul sa inteleaga rolul exact al calificativului: de a estima in mod concret, masurabil si comparabil gradul / nivelul de realizare a insarcinarii date.
    Tot aici si-ar mai avea locul si alte invataturi: ca viata (si unele cadre didactice) nu sunt chiar fair-play si ca nu intotdeauna rasplata / pedeapsa (calificativul) reflecta in mod corect meritele, ca O nota proasta (corect acordata, dar obtinuta prin exceptie) ESTE semnificativa (pt a indica evolutia interesului dovedit momentan in indeplinirea insarcinarii) dar ca, pt a fi cu adevarat semnificativa in evaluarea capacitatii / nivelului de evolutie al elevului, ea trebuie analizata / apreciata in contextul general al tuturor notelor obtinute, ca mai semnificativa decat nota este media (si cu atat mai mult media generala), dar ca nici macar aceasta nu reflecta in mod necesar nivelul REAL al evolutiei (o medie relativ mai scazuta poate sa insemna doar inconstanta in ritmul de dobandire / intelegere a noilor cunostinte, nu neaparat reala absenta a acestora*, ca lipsa de atragere / „talent” pt o materie nu inseamna ca esti prost, ci doar ca in alta directie trebuie sa-ti indrepti evolutia viitoare etc.
    * Acesta fusese cazul meu in liceu: desi cam toti profesorii (si colegii) erau de acord ca nivelul general real al cunostintelor mele ma situa undeva in plutonul celor vreo sase fruntasi (dupa cele doua varfuri) dintr-o clasa de 46 de elevi, media notelor ma situa undeva in prima jumatate, dar DUPA (sa spunem) prima treime (sau poate dupa primul sfert) al clasei: invatam „in salturi”, si nu o singura data am fost „ascultat” inainte de a-mi fi insusit ACELE cunostinte (cunostinte pe care ulterior, impreuna cu unele superioare / ulterioare, le dobandeam – si STIAM sa le utilizez). (La „romana” – partea de gramatica – (spre ex) am avut media destul de „mediocra”…)

Lasa un comentariu