În 1994, când am început eu școala, eram aproape 40 de elevi în clasă și cred că eram cel puțin câte opt clase pentru fiecare an (eu eram sigur la G și parcă mai era măcar un H după noi, dacă nu chiar și un I). Asta a însemnat că pe tot parcursul claselor primare încheiam orele cu forfotă la ușă, pentru că abia așteptau să se instaleze cei din clasele mai mari în sala în care învățasem noi dimineață. Și, culmea, eu am avut norocul de a învăța într-o școală aproape nouă (cred că era al doilea an de funcționare al unității cu pricina), deci nici nu vreau să-mi închipui ce aglomerație fusese înainte în celelalte școli din oraș. Totuși, când am ajuns în clasa a V-a deja încăpeam cu toții în același spațiu și nu, nu mai apăruse nicio școală nouă în cartier. Pur și simplu erau din ce în ce mai puțini copii înscriși în clasele mai mici și nu e niciun secret că natalitatea (nu doar în România) tot scade. Dacă vă interesează cifrele noastre, pot să vă spun, de aici, că:
Statisticile arată că în 1990 s-au născut cu aproape 50% mai puţini copii decât în anul 1989. Situaţia a devenit şi mai dramatică în ceea ce priveşte natalitatea în anul 1991. Atunci s-au născut cu 70% mai puţini copii decât în anul 1989.
Asta explică din plin cum de s-a eliberat atât de mult terenul în doar câțiva ani, mai ales că trendul descrescător a continuat și, dacă nu mă înșel, continuă și în prezent. Însă mulți ar spune că e de bun augur să fie mai puțini elevi în fiecare clasă și categoric 40 de copii/adolescenți sunt foarte greu de ținut în frâu, e dificil să stabilești cu fiecare o relație cât de cât semnificativă, plus n alte complicații. Totuși, cât de mici pot să rămână clasele?
Poate ați fi tentați să vă gândiți chiar la un număr foarte mic, în speranța că așa profesorul/învățătorul chiar ar avea timp să se ocupe pe-ndelete de fiecare mlădiță aflată în grija lui. Ba, poate chiar ar exista posibilitatea să se aplice tehnici personalizate pentru stilul și nivelul fiecărui elev, nu-i așa?
Ei bine, nu. Am aflat din David și Goliat că majoritatea profesorilor ar considera orice număr mai mic de 10 (poate chiar 12) ca fiind prea mic și ar prefera să aibă mai degrabă colective de 18-24 (poate chiar 30 de elevi). De ce? Pentru a stimula interacțiunea dintre ei. Școala nu e utilă doar prin prisma unui profesor care tot revarsă materie în fața învățăceilor. Printre altele, e important să existe și o masă critică, aptă să pornească și să susțină discuții și dezbateri la ore și, chiar mai important decât atât, este esențial ca fiecare elev să simtă că are suficient de mulți egali cu el. De pildă, dacă e să ne gândim la celebra distribuție normală, chiar și făcând abstracție de faptul că e un model ideal și cu atât mai apropiat de realitate cu cât grupul studiat e mai numeros, tot ajungem la concluzia că în fiecare clasă am avea niște așa-ziși codași, niște vârfuri și marea majoritate răsfirată între valorile extreme. Dar dacă avem foarte puțini elevi, există posibilitatea să avem exact câte un reprezentant pentru extreme și, zău, cam cât de izolați credeți că s-ar simți cei doi, fiecare pe criteriul lui?
Însă pentru problema dimensiunilor claselor există și studii riguroase care au căutat corelații între performanța școlară și numărul de elevi din fiecare clasă. Surprinzător sau nu, cele mai multe dintre ele au descoperit că, în general, un număr mai mic de elevi nu se asociază cu rezultate mai bune la învățătură. Firește, există și un aspect cultural de luat în seamă și s-ar părea că, cel puțin în ceea ce privește predarea matematicii și a disciplinelor științifice, există doar două țări unde s-ar putea ca elevilor să le priască apartenența la colective ceva mai mici – Grecia și Islanda. Totuși, România pare să facă parte dintre ”sistemele de învățământ cu nouă clase în care putem elimina efectele pe scară largă ale reducerii numărului de elevi din clase”.
Lasa un comentariu