Anafură sau Nafură

Ah, cum de-am uitat să scriu și despre asta săptămâna trecută? Culesesem dilema odată cu strugurii și cu celelalte regionalisme 🙂

Doar că, înainte să scriu, mi-am dat seama că n-am nevoie să-mi clarific doar forma corectă dintre anafură și nafură, ci și dintre ele și anaforă. Ba, chiar și naforă, pentru că sunt sigură că le-am auzit în viața asta pe toate patru!

Ei bine, naforă chiar pare să fi ieșit de multă vreme din uz, așa că puteți uita de el. N-ar strica să uitați și de nafură, căci DEX o menționează doar ca variantă pentru anafură. De fapt, e destul de clar că varianta cea mai fericită e tocmai aceasta – anafură – cel puțin câtă vreme vorbim despre bucățile de prescură împărțite la sfârșitul Liturghiei. Altfel, anafora mai apare și ea tot ca variantă pentru anafură, însă e în același timp un cuvânt legitim exact în această formă, doar că se referă la un ”procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze, părți de frază, versuri pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii”.

Și, spre rușinea mea, chiar nu-mi amintesc să fi învățat la școală despre anafora asta (cu accent pe al doilea a sau pe o, conform DOOM). Parcă am auzit doar o singură dată, în treacăt, despre anacolut, adică o ”discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze”.