Am fost surprinsă prima dată când cineva s-a dat în vorbă cu mine şi „s-a dat cu părerea” . Apoi au fost alţii care au făcut la fel. Nu m-am dat în vânt după formulare nici prima oară, dar nu m-am dat bătută şi i-am corectat pe toţi.
Na expresii în care îşi are locul reflexivitatea. Mai sunt încă vreo două pe lângă cele de mai sus, dar „a se da cu părerea” nu intră în categorie!
PĂRÉRE, păreri, s.f. 1. Opinie, punct de vedere; concepţie, idee, credinţă. ♢ Expr. A fi de părere = a crede, a socoti, a considera. A(-şi) da cu părerea (ori câte o părere) = a opina; a crede, a considera, a aprecia. A fi de aceeaşi părere (cu cineva) = a fi de acord (cu cineva). A fi de altă părere = a crede altceva, a nu fi de acord. Părere de bine = bucurie, satisfacţie, mulţumire. Părere de rău = mâhnire, căinţă, regret, invidie. 2. Iluzie, închipuire. ♢ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară; la întâmplare. ♦ (Concr.) Arătare, nălucire, vedenie, fantomă. ♢ Expr. O părere de… = o cantitate infimă de… – V. părea.
Pe vremea mea, Dl. Pruteanu sustinea la cursuri cum ca forma corecta ar fi „a-si da parerea”, iar „a-si da cu parerea” un barbarism. Eu inca mai cred in ce spunea fostul meu profesor.
Parerea e sinonim cu opinia. Nu am auzit niciodata, pe nimeni sa-si dea cu opinia, deci…daca nu iti dai cu opinia nu ar trebui sa-ti dai nici cu parerea, nu?
Si eu cred la fel, desi eminentul domn Pruteanu, nu mi-a fost profesor (direct, la facultate).