Sahara, cel mai mare deşert, are o suprafaţă de 8 800 000 km2 (după alte surse 8 400 000 km2 sau 9 065 000 km2) – mai mare decât întreg continentul australian şi cu ceva mai mic decât Europa. Ocupă o treime din suprafaţa pustiurilor de pe glob şi aproape tot atât din întinderea continentului african (întinzându-se pe teritoriul a zece ţări), în N căruia este situat.
Sahara (Sahra’ = deşert în lb. arabă) se desfăşoară pe o distanţă de 5 150 km de la V la E, între Oc. Atlantic şi Marea Roşie, şi pe o lăţime ce variază între 1 300 şi 2 250 km. Spre N se întinde până aproape de ţărmul mediteranean la E de meridianul de 10° long. E, la V de acesta interpunându-se, între deşert şi mare, lanţul muntos Atlas. Spre S, trecerea spre savanele africane tropicale o face „sahelul”, o zonă lată de 300-500 km, caracterizată prin precipitaţii mai ridicate decât în deşert, dar încă insuficiente (200-400 mm) şi prin asociaţii vegetale de savană uscată şi de stepă.
Explicaţia formării acestui deşert constă în faptul că, fiind situată de o parte şi alta a Tropicului Cancerului, Sahara corespunde celei mai întinse regiuni continentale care este supusă influenţei marilor presiuni tropicale, înainte de a deveni cel mai întins deşert de pe Pământ, Sahara a cunoscut perioade umede, cu mii de ani în urmă. Acestea sunt dovedite de amplasarea vechii reţele hidrografice, ale cărei urme se pot vedea şi azi, prezenţa insulelor reziduale de vegetaţie mediteraneană în regiunile muntoase din inima deşertului, numeroasele gravuri şi picturi rupestre ale căror teme atestă existenţa unui climat umed, a unei vegetaţii de savană, a unei faune abundente (inclusiv elefanţi) şi a unei populatii numeroase. Abundenţa vestigiilor mezolitice şi neolitice, ca şi prezenţa gravurilor şi picturilor rupestre din platoul Tassili (Tassili-n Ajjer) atestă existeuja unei populatii numeroase, de rasă negroidă, începând cu anul 9000 î.Hr., după unii specialişti, printre care şi H. Lhote, sau cu 5500-5000 î.Hr., după alţi specialişti.
Sahara este constituită în cea mai mare parte dintr-un platou cu o alt. medie scăzută (300 m) peste care se suprapun trei tipuri de peisaje: erg-uri — deşert cu dune mişcătoare pe fundul unor regiuni mai coborâte, de obicei bazine în care foste râuri au cărat aluviuni; reg-uri – porţiuni mai coborâte ale reliefului, acoperite cu pietrişuri şi nisipuri grosiere transportate din zona hamadelor; hamada – platouri stâncoase, acoperite de pietre colţuroase, rezultat al dezagregării şi deflaţiei. Ergurile sunt caracteristice sectorului nord-vestic – mai mari fiind Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental şi Erg Chech – şi Deşertului Libian. Hamadele sunt caracteristice Saharei Centrale, dezvoltându-se pe suprafeţe întinse în jurul masivelor muntoase Ahaggar şi Tibesti, dar se întâlnesc şi la altitudini scăzute în Sahara de Vest.
Altitudinal, Sahara variază de la -132 m sub nivelul mării (în oaza Kattara din Egipt) până la peste 3 000 m în masivele muntoase Ahaggar (3 003 m în vf. Tahat) şi Tibesti (3 415 m în vf. Emi Koussi) din partea centrală. In extremitatea estică este despărţit, în bună parte, de Marea Roşie, printr-un lanţ muntos ce culminează la 2 181 m în Jabal Sha ‘ib al Banat.
Deşertul este întrerupt de rare depresiuni, în care ies la iveală apele subterane ce condiţionează prezenţa oazelor: Siwa, Wahael Sahariya, Farafra, Waha el Kharga, Faiyum, Katiara ş.a. în Egipt, Fezzan, Kufra ş.a. în Libia, Selima, El’Airun ş.a. în Sudan etc.
Particulele transportate de vânturi, dar cu deosebire nisipurile antrenate de apele curgătoare din Cuaternar, s-au acumulat în depresiuni, alcătuind mari grupuri de dune de nisip, mai ales în erguri (în arabă înseamnă colină de nisip). Dunele ating 200-250 m şi chiar 500 m înălţime. În Deşertul Libian (As Sahra al Libiyah), care reprezintă cea mai întinsă aglomerare de dune de pe faţa Pământului, ansamblul de dune atinge 600-800 km în zonele centrale. Mari aglomerări de dune se întâlnesc şi în cele două mari erguri (Occidental şi Oriental), de pe teritoriul Algeriei, în ergul Igidi din Mauritania, în ergul Venera din Niger ş.a.
Sahara este una din cele mai aride regiuni de pe glob, cu amplitudini termice mari şi precipitaţii reduse. Temperaturile absolute depăşesc 50° C (70° C pe nisip). Localitatea Am Salah reprezintă polul căldurii de pe glob. Variaţiile termice diurne sunt foarte mari. Nopţile sunt reci, cu temperaturi ce pot fi mai mici cu 30-35° C decât cele din timpul zilei, scăzând sub 0° C uneori (până la -15° C şi chiar -18° C în masivul Tibesti).
In cea mai mare parte a Saharei precipitaţiile înregistrate sunt sub 100 mm anual. In N, la contactul cu Munţii Atlas, ating până la 250 mm, iar în S, la latitudinea oraşului Timbuktu, până la 380 mm anual. Cele mai scăzute precipitaţii se înregistrează în ergurile Chech, Tanezrouft, Fezzan şi altele, fiind sub 5 mm anual. La Ain Salah au fost înregistraţi doar 10 mm în 4 ani, iar la Tidikell cade o ploaie la zece ani. în zona Tanezrouft, cunoscută datorită aridităţii şi sub numele de „deşertul absolut”, precipitaţiile sunt atât de rare încât în unele localităţi (de exemplu Tehazi), situate în apropierea unor zăcăminte de sare, casele sunt construite din sare de la temelie şi până la acoperiş. La fel, în zona salinelor Taoudeun, aflate la 800 km N de Timbuktu, unele case sunt făcute din blocuri de sare şi acoperite cu piei.
Această imensă suprafata de piatră şi nisip este străbătută doar de o singură apă curgătoare permanentă, fluviul Nil . În rest, se întâlnesc doar văi cu ape temporare, cunoscute sub numele de „ued”-uri sau „wadi”-uri.
Deşi se considera că subsolul Saharei este lipsit de pânze acvifere subterane, în ultimele două decenii au fost descoperite imense rezervoare de apă, între care cel mai mare, situat în subsolul Algeriei, Libiei şi Tunisiei ocupă o supr. de 850 000 km2 – aproape de patru ori cât ţara noastră – şi are un volum de apă estimat între 15 000 şi 50 000 md. m3.
Această adevărată mare subterană („Marea lui Savamin”, după numele hidrologului care a descoperjt-o), poate fi interceptată la numai 75 m ad. în oaza El Golea, dar la 1 600-1 700 m ad. în zona uedului Rhir. Volumul masei de apă din marea subterană din zona oazei El Khârga este estimat la 740 md. m3. Specialiştii apreciază că astfel de bazine de apă s-au creat de-a lungul secolelor prin infiltrări continue, în cazul pânzei de apă subterană din zona oazei El Khârga, alimentarea cu apă s-ar datora fie infiltrării apelor Nilului, care curge în apropiere, fie din acestea, plus apa din precipitaţii şi apele lacului Ciad, care s-au infiltrat şi s-au oprit deasupra stratelor silicoase sau a rocilor granitice impermeabile.
Vegetaţia şi fauna sunt sărace în specii. Vegetaţia, rară şi xero-fită – adaptată la mediul cu umiditate scăzută – este prezentă mai ales în oaze. Sunt mai frecvente plante din familiile graminee (îndeosebi iarba alfa), compozite şi crucifere şi apar, în general, imediat după ploi. Mai cresc şi arbuşti ca acacia şi lamariscul. In oaze sunt frecvenţi palmierii (mai ales curmalii), în mare parte plantaţi de om. De exemplu, oazele algeriene Ouargla şi El Golea cuprind un milion şi, respectiv, un milion şi jumătate de palmieri. Una dintre numeroasele curiozităţi ale Saharei o constituie cei 35 de chiparoşi uriaşi (Cupressus duprezziana — după numele lui Dupres, cel care i-a descoperit) – unii abia putând fi cuprinşi de trei oameni — din inima deşertului, în uedul Mathendous din Tassili.
Fauna deşertului este săracă în specii: 87 specii de mamifere, 125 specii de păsări, 58 specii de reptile etc. Dintre mamifere menţionăm addaxul (Addax nasomaculatus), una dintre cele mai graţioase gazele, antilopa de deşert, capra sălbatică, muflonul, şacalul, fenecul (vulpea deşertului), iepurele deşertului, câinele hienă.
Sahara, care însemna până de curând numai împărăţia nisipurilor străbătute de caravane de cămile, intră din ce în ce mai mult în circuitul economic, prospectările efectuate în ultimele decenii ducând la descoperirea unor mari resurse minerale: magnetită (rezervele zăcământului algerian de la Djebilet au fost estimate la un miliard de tone), cupru, plumb, zinc, mercur, minereuri radioactive, dar mai ales petrol (rezerve de 6 md. t numai în partea centrală a deşertului) şi gaze naturale (numai cele din ţinuturile algeriene ale deşertului reprezintă peste 1/10 din rezervele mondiale). Zăcământul de gaze naturale de la Hassi R ‘Mel este unul dintre cele mai bogate din lume şi este racordat la primul gazoduct submarin din lume, care leagă Sahara de Europa, pe traseul Capul Bon-Sicilia.
Primul european care a străbătut deşertul saharian, până la Timbuktu, a fost francezul Rene Caillie (în 1827), iar în întregime germanul Heinrich Barth (în perioada 1850-1853). în decembrie 1920 a avut loc prima traversare aeriană a Saharei (pe ruta Alger-Timbuktu – oraşele nigeriene), realizată de pilotul francez Joseph Vuillemin. Cea mai lungă călătorie prin deşert cu automobilul (18 000 km) – între localitatea algeriană Bechar, de la poalele Munţilor Atlasul Saharian (Atlas Saharien) până la lacul Ciad (Tchad) – a fost realizată cu prilejul celei de a doua expediţii Hardt-Dubreil (octombrie-noiembrie 1924).
În această imensă întindere trăiesc doar aproximativ 2,5 milioane locuitori (berberi, arabi, negri), două treimi din această populaţie trăind în oaze, unde se practică irigaţiile. Pentru a exemplifica ce înseamnă apa pentru Sahara este suficient să amintim faptul că valea şi delta Nilului, care pot fi considerate drept „cea mai mare oază din lume”, deşi reprezintă numai 3,5% din suprfaţa Egiptului, concentrează 97% din cele peste 65 de milioane de locuitori ai ţării.
Există mari proiecte, dintre care unele se află deja în curs de aplicare, în vederea transformării Saharei. Dintre acestea amintim: „Transsaharianul”, o cale rutieră lungă de 3 200 km ce străbate împărăţia pietrei şi a nisipului legând ţările din N cu cele din V şi S deşertului; plantarea unor vaste perdele verzi (de salcâmi, pini de Alep, chiparoşi ş.a.) de protecţie în calea nisipurilor deşertului -în Algeria pădurile, care se plantează într-un ritm de 250 000 ha anual, se vor desfăşura pe o lungime de 1 500 km şi o lăţime variind între 5 şi 20 km ; operaţiuni de fixare a dunelor (de exemplu în Libia); folosirea apei din „mările subterane” pentru irigarea terenurilor (ex: în Libia „fluviul artificial”, o conductă – 4 m diametru, lungă de 3 500 km — ce transportă anual 750 milioane m3 de apă; irigă 500 000 ha); implantarea de centrale electrice pentru obţinerea de energie electrică pe baza energiei solare, cu ajutorul oglinzilor solare.
4 comentarii