Despre deplasarea continentelor

Ştiaţi ca aceste uriaşe suprafeţe de pământ, continentele, se deplasează? Este adevărat că viteza de deplasare este mică, asemănătoare cu cea a creşterii unghiilor, dar forţa care produce această mişcare este uriaşă.Globul terestru este împărţit în şapte plăci, pe care se află conţinentele şi oaceanele. Unele plăci se apropie, altele se depărtează, alte plăci alunecă  pe lângă vecinele lor.Sunt şi plăci care alunecă unele pe sub altele. Scoarţa continentală, cea pe care trăim noi, este mult mai groasă (măsurând şi 41 km grosime), scoarţa oceanică este mai subţire (8 km grosime), în schimb, spun specialiştii, este mai grea.

Dar ce se află sub aceste scoarţe? Se află un alt strat, foarte dens, numit manta, care are rolul unui strat separator şi izolator între scoarţa Pământului şi nucleul acestuia. Deşi constituită din roci, mantaua are consistenţa unei maioneze, este semilichidă, de aceea curge. Această consistenţă este o urmare a temperaturilor foarte ridicate, care topesc rocile. Nucleul, care este şi mai fierbinte, încălzeşte mantaua, asemenea sursei de căldură ce se află sub o oală. La un momentdat semilichidul din ”oală” se ridică din cauza căldurii. Ajuns mai sus, unde straturile sunt mai reci, pierde din căldură şi coboară din nou. Aceste mişcări la care este supusă mantaua duc la mişcarea continentelor.

Acelaşi fenomen duce la formarea vulcanilor de pe fundul mărilor şi oceanelor. Datorită căldurii emanate de nucleu , respectiv manta, rocile din scoarţa oceanelor se topesc, se ridică la suprafaţă ca o lavă topită, care curge lent prin solul marin, dând naştere unor lanţuri vulcanice acvatice. Uneori această lavă ajunge până la suprafaţă, formând insule.

Scoarţa oceanică este în continuă transformare, plăcile oceanice cresc în permanenţă. Oamenii de ştiinţă spun că Oceanul Atlantic era mai îngust cu 12 m atunci când a fost traversat de Columb.

Dacă toate oceanele planetei s-ar extinde, în mod normal, Pământul ar trebui să crească . Dar nu se întâmplă aşa. Oceanul Pacific se micşorează pentru că marginile sale alunecă pe sub scoarţa continentală a Asiei şi a Americilor.

Oamenii de ştiinţă spun că nici Atlanticul nu se va extinde mereu. La un momentdat marginile lui vor intra sub plăcile continentale, iar America de Sud şi Africa se vor apropia din nou, formând un continent uriaş, aşa cum era acum 150 milioane de ani.

Toate aceste mişcări şi transformări au existat din totdeauna şi vor exista în continuare, ele nu afectează viaţa pe Pământ.

Această teorie a mişcării continentelor datează încă din anul 1915, fiind emisă de un astronom si meteorolog german, Alfred Wegener. Acesta a fost uimit de ”potrivirea” dintre ţărmul vestic al Africii şi ţărmul estic al Americii de Sud. El era susţinătorul ideii că, la început pe pământ a existat un singur continent înconjurat de ape numit Pangea. În sprijinul teoriei sale aduce mai multe argumente, printre care şi acela că fosile de plante din aceeaşi specie, au fost descoperite pe continente diferite.

Din păcate, teoria lui a fost demonstrată ştiinţific şi acceptată abia în anul 1963, când Wegener nu mai era în viaţă.