În Indonezia trăieşte un peşte cu totul deosebit. I se spune peştele-puşcaş sau peştele-scuipător, datorită modului cum îşi procură hrana.
Este un peşte de dimensiuni mici, aproximativ 20 cm şi trăieşte în apele de mică adâncime din mări de lângă ţărmurile Indiei, Indoneziei şi Australiei de nord. Pătrunde şi în gurile apelor curgătoare.
Peştele are îe cerul gurii un şanţ longitudinal, mărginit de două ridicături. Când îşi lipeşte limba de cerul gurii, şănţuleţul se transformă într-o ţeavă. Atunci când peştele îşi strânge opertaculele, apa ţâşneşte cu putere afară, într-un jet subţire. Dacă vârful limbii este ridicat, peştele împrăştie o serie de picături sau doar o picătură. În acest fel el îşi poate regla „arma”, lovind cu rafale mai scurte sau mai lungi sau dintr-o singură „împuşcătură”.
Indonezienii s-au gândit să valorifice însuşirile deosebite ale acestui peşte, aşa că au început să-i „dreseze”. Îi învaţă să facă tot felul de acrobaţii şi chiar organizează întreceri, în cadrul cărora peştişorii dresaţi îşi demonstrează măiestria de ţintaşi.
Atingând ţinta, ei reuşesc, de pildă, să stingă chibrituri sau luminări aprinse. Se ţine seama nu numai de precizia loviturii, ci şi de distanţa atinsă. Cea mai mare distanţă este de 4—5 m. Cea mai bună distanţă de ochire este de 1—2 m. Unele exemplare ale acestei specii au atins o măiestrie atât de înaltă a loviturilor de precizie, încât reuşesc să lovească chiar o ţintă mobilă.
Peştii speciei respective sunt foarte iubiţi în Indonezia. Ei pot fi întîlniţi aproape în fiecare casă, în mici bazine cu apă aflate în grădini sau în acvarii, în centrul acvariului în care înoată i se fixează un băţ vertical, având în vârf două bare aşezate în cruce. Pe cruce se aşază vânatul: muşte, ţânţari, gândaci. Observându-l, peştele devine atent, îşi desface în evantai înotătoarea dorsală şi, înotând cu precauţie, – se apropie de băţ. La început înoată fără zgomot în jurul lui, parcă alegându-şi o poziţie mai comodă, apoi rămâne nemişcat şi, ridicând puţin gura deasupra apei, împroaşcă. Dacă lovitura este reuşită, peştele se repede la prada căzută în apă şi o înghite. Dacă n-a nimerit ţinta (ceea ce se întâmplă foarte rar), atunci peştele continuă implacabil să descrie cercuri în jurul băţului şi, alegîndu-şi o poziţie mai convenabilă, trage din nou.
3 comentarii