Dintre păsările înotătoare de la noi, pelicanul este cea mai mare. După înfăţişarea lui ciudată, greu îţi poţi închipui că vieţuieşte pe meleagurile noastre, în Delta Dunării. Zoologii au constatat că familia pelicanilor cuprinde opt specii.
În ţara noastră trăiesc două specii: pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) şi pelicanul creţ (Pelecanus crispus); popular li se spune: «babiţă». «baboşă», «babiţă creaţă» ori «baboşă zbârlită». Ambele sunt migratoare, dar Delta Dunării le este locul unde an de an se-ncorc pentru a scoate pui.
Aceste specii trăiesc mai bine de 50 de ani. Aici, pe apele domoale ale Dunării, trec alene ca nişte corăbii cu pânzele-n vânt ori săgetează aerul cu aripile lor enorme.
Pelicanul creţ este ceva mai mare decât cel comun, de care se deosebeşte şi prin penaj. Astfel, primăvara, masculii se împodobesc cu «penaj de nuntă», caracterizat prin apariţia unor pene creţe pe cap şi pe gât, care formează un moţ asemănător unui ciucure. Pelicanul comun, în schimb, are straie alb-roz, neînchipuit de frumoase — mai ales primăvara —- penele mari ale aripilor fiind negricioase.
Pelicanii sunt păsări greoaie, mari şi atrag atenţia în special prin ciocul lor enorm, sub care se găseşte un sac de piele galben-cenuşie, uneori roşiatică, adevărată «magazie de provizii», în care transportă peştii vânaţi pentru pui. Deşi natura i-a înzestrat cu un astfel de cioc şi cu un sac de provizii imens, limba lor n-are decît câţiva milimetri, în ciuda mărimii, pelicanii nu sunt grei şi nu se pot scufunda, ca alte specii de păsări acvatice.
«Secretul» constă în existenţa aşa-numiţilor saci aerieni din schelet şi a unui strat de aer prins sub piele; aşadar, pelicanii sunt un fel de nave aeriene vii, care zboară şi după principiul aerostatelor. Pornite din ţinuturile unde-şi petrec iarna (ţările din estul Mediteranei), păsările sosesc în zonele temperate prin martie-aprilie. O parte rămâne să cuibărească în Delta Dunării, alta porneşte mai departe până în Delta Volgăi.
O colonie de pelicani este alcătuită de obicei din câteva sute de exemplare. Când numărul păsărilor din colonie este mare, cuiburile sunt atât de apropiate, încît păsările clocitoare stau una lângă alta.
Clocirea durează vreo 35 de zile. Puii ies din ouă neajutoraţi, golaşi şi cu pielea neagră. Părinţii îi hrănesc la început cu peştişori, pe care îi aduc în sacul lor «fără fund». Pe măsură ce puii cresc, creşte şi dimensiunea peştilor folosiţi drept hrană. Când părinţii sosesc cu mâncarea, nesăţioşii pui o scot din «magazia de provizii», introducându-şi ciocul adânc în ea, de parcă ar vrea să se scufunde acolo cu totul.
Spre toamnă, când cresc mai mari, încep ucenicia pentru zbor şi prinderea peştilor, principala lor hrană. Adeseori pelicanul a fost considerat nefolositor, chiar dăunător. În realitate pelicanul este un adevărat «sanitar» al bălţilor. Cum nu se poate scufunda, el pescuieşte la suprafaţă peştişori mărunţi, fără valoare, ori pe cei bolnavi, incapabili să trăiască la fundul apei. De asemenea, restabileşte echilibrul biologic din bălţile naturale suprapopulate cu peşte, echilibru necesar ca viaţa să se desfăşoare în bune condiţii. Astfel, pelicanii, pe lîngă faptul că împiedică aglomerările de peşti ameninţaţi cu asfixia în bălţi, împiedică totodată şi răspândirea diferitelor molime printre ei.
După ce au sosit din regiunile unde au iernat, pelicanii din Delta Dunării îşi caută un timp locul viitoarei lor colonii. Alegerea se face cu grijă, căci inundaţiile anuale strică vechile cuiburi, schimbă aspectul Deltei, iar ei preferă locurile singuratice, cât mai greu accesibile omului, astăzi aproape singurul lor duşman. Cuiburile şi le construiesc lângă apă, din stuf, rădăcini şi rizomi, toate bine îndesate, în care depun şi ouăle.
după Aurelian Baltaretu
2 comentarii