Până pe la începutul secolului nostru nimeni nu bănuia că lungana girafă mai are o rudă, încă necunoscută de om, care seamănă întrucâtva cu ea. Exploratorii Africii centrale auzeau pigmeii povestind despre «o-a-pi», un misterios animal din zona nepătrunselor păduri ale Congoului şi Kenyei, dar nici un zoolog nu reuşise încă să se apropie şi să studieze curioasa vietate. Dar iată că, în 1901, ciudatul animal este prins. Cercetătorii constată că au de-a face cu un gen nou de mamifer din familia girafelor. I-au zis «girafă de pădure» — ca s-o deosebească de ruda sa din savană — Okapia johnstoni sau, scurt, okapia.
Odinioară, rudele okapiei (ca şi ale girafei, de altfel) trăiau pe coasta de răsărit a Mării Mediterane, ajungând până în India şi China. Astăzi descendentele lor se mai întâlnesc doar în luxurianta vegetaţie a pădurilor virgine din centrul Africii.
Okapia are mărimea unui cerb. Corpul său este oblic faţă de sol, greabănul fiind mai înalt decât partea din spate. Gâtul zvelt, nu-i atât de lung ca la girafă. Capul este destul de mare, botul lung, pavilioanele urechilor late, ca să prindă orice zgomot. Pe frunte masculul are două corniţe, care doar la vîrf nu sunt acoperite de piele. Coada este scurtă şi se termină cu un smoc de peri aspri. Animalul este acoperit cu o blană netedă, colorată în roşu, alb şi negru, menită să-1 camufleze în penumbra pădurii. Fruntea este roşcată. O dungă neagră porneşte de sub frunte până la bot. Gâtul, pieptul, părţile laterale şi spatele sunt cafeniu-roşcat. Picioarele sunt vărgate cu alb în partea superioară, de la genunchi în jos fiind gălbui, la copită au câte un inel aproape negru.
Okapia trăieşte singuratică, ducând o viaţă nocturnă. Când Soarele cade sub orizont şi alte ierbivore se ascund în desiş ca să se odihnească, ea iese la păscut. Hrana sa principală o formează frunzele arborilor, pe care le rupe cu limba-i lungă, capabilă să se răsucească ca un şarpe.
1 comentariu