La 22 decembrie 1938, mica ambarcaţie pescărească a căpitanului Goosen arunca ancora în portul East London, de pe coasta sud-estică a Republicii Africa de Sud. Ca întotdeauna când se întorcea din larg, căpitanul aducea diferite animale marine pentru muzeul local de istorie naturală, condus de naturalista Courtenay-Latimer.
Printre animalele aduse de Goosen naturalista găseşte un peşte ce i se pare extraordinar. Fusese pescuit la 3 mile în largul coastei sud-africane, în dreptul gurii fluviului Chalumna, la 70 m adâncime.
Descumpănită de faptul că nu mai văzuse un asemenea exemplar, Courtenay-Latimer scrie profesorului J.L.B. Smith, de la Universitatea Rhodes din Graham-stown, descriindu-1 sumar. Din cele câteva informaţii, profesorul îşi dă seama că fusese prins viu un exemplar de «celacant», considerat de mult dispărut.
După resturile sale — o parte din scheletul corpului, capul şi pielea cu solzi, deoarece peştele a fost împăiat —Sraith publică în martie 1939 descrierea peştelui sub numele de Latimeria chalumnae. Numele i-a fost dat în cinstea naturalistei care 1-a anunţat şi a fluviului la gura căruia fusese prins. Urmează o luptă pasionantă pentru capturarea şi păstrarea unui exemplar viu. Se oferă recompense mari, dar nimeni nu se prezintă pentru a le încasa.
La 14 ani după capturarea primului celacant, în 1952, este pescuit un al doilea exemplar în apele Insulelor Comore. Ulterior au mai fost prinse câteva exemplare vii.
Latimeria este un peşte robust, lung de peste un metru şi jumătate, cântărind până la 80 kg. Craniul animalului este puternic şi — ca toţi ceilalţi peşti crossopterigieni din trecutul îndepărtat al Pământului — este împărţit în două: o parte anterioară, cu gura şi fălcile, şi una posterioară în prelungirea corpului. Interesant, şi nemaiîntîlnit la niciun peşte actual, este faptul că latimeria poate mişca partea anterioară a craniului independent de cea posterioară! Gura mare, înzestrată cu dinţi ascuţiţi, îl recomandă drept foarte feroce.
Corpul peştelui, uşor turtit, este acoperit cu solzi mari, albaştri, aspri. Aripioarele, asemănătoare unor lopeţi puternice, au aspect de labă, amintind pe cele ale înotătorilor subacvatici. Până la descoperirea «moşului cu patru labe» sau a «combessa»-ului, cum îl numesc pescarii africani, se credea că latimeria ar fi pierit acum vreo 70 000 000 de ani.
Apariţia unui celacant viu avea să ajute ştiinţa la reconstituirea unor verigi de legătură din zbuciumata istorie a evoluţiei animalelor. Paleontologia stabilise că celacanţii au apărut cu sute de milioane de ani în urmă, pe vremea când nu existau nici arbori, nici reptile şi nici mamifere. Prin nămolurile misterioase ale mlaştinilor trăiau doar scorpionii, miriapozii şi piperniciţii strămoşi ai plantelor. Cam de pe atunci, sau poate ceva mai tîrziu,se crede că,nişte rude apropiate ale latimeriei au fost nevoite să iasă pe uscat. Încălcând legile naturii, aceşti peşti neastâmpăraţi, prevăzuţi cu un fel de «plămâni» primitivi, s-au transformat în animale de uscat, devenind strămoşi direcţi ai tuturor vertebratelor de mai târziu, inclusiv ai omului.
Să nu ne închipuim, însă, că toţi celacanţii au făcut deodată picioare şi au pornit să cucerească uscatul! Nu. Au supravieţuit exemplarele mai bine înzestrate, capabile să trăiască în aer şi să se târască pe înotătoarele lor ca nişte labe. În apă au continuat să existe exemplare numeroase, care n-au avut condiţii să se adapteze la viaţa terestră. Cum în straturile de roci de acum 60 000 000 de ani paleontologii n-au găsit fosilele celacanţilor, s-a tras concluzia că ei au dispărut definitiv, după ce unii semeni de-ai lor începuseră să urce treptele evoluţiei. Şi, dintr-o dată, ştiinţa redescoperă această rară fosilă.
dupa Aurelian Baltaretu
2 comentarii