Capra-neagra

0

Pe crestele semeţe, departe de drumuri şi poteci, printre nesfârşite stâncării cu hornuri, cu săritori şi cu bârne înverzite, acolo şi numai acolo trăieşte capra-neagră.

Zveltă, armonios construită, plină de farmecul primitiv al sălbăticiunilor, capra-neagră este singura antilopă a Europei. De altfel, naturaliştii, care îi spun Rupicapra rupicapra, au încadrat-o în marea familie a antilopelor. Numele de «capră-neagră» îi vine de la benzile negre ce încep de deasupra botului şi pornesc în sus, până la urechi. Dar culoarea blănii nu-i tot timpul anului aceeaşi. Se schimbă după anotimp şi prezintă o gamă întreagă de nuanţe: ceafa este alb-gălbuie, coapsele şi pieptul sunt brun-cenuşiu, iar partea posterioară aproape albă. În general, însă, părul de pe spate este mult mai închis la culoare iarna, decât vara. Ceea ce atrage în mod deosebit la capra-neagră sunt coarnele. Acestea, lungi de vreo 25 cm (la unele exemplare chiar mai mult), sunt perpendiculare pe linia nasului, neramificate, inelate şi cu vîrfurile încovoiate înapoi, ca nişte cârlige. Puternice la ţap şi mai fine la capră, ele folosesc animalului la apărare, iar naturalistului să deosebească mai uşor sexele de la distanţă. În general, animalele au o lungime ceva mai mare de 1 metru şi înălţimea la greabăn de aproximativ 80 cm. Ating o greutate de 40—50 kg.

Capra-neagră trăieşte singuratică sau în grupuri conduse de un ţap ori de o capră bătână, cu multă experienţă. Înzestrată cu un auz foarte fin şi cu o agerime deosebită, simte de departe apropierea primejdiei. Când vreun pericol ameninţă cârdul, caprele se aşază în şir indian şi pornesc în goană pe urmele caprei conducătoare.

Privindu-le, rămâi uimit de siguranţa cu care ating pămîntul ori gheaţa, ocolind cu grijă locurile periculoase. Toamna şi în timpul iernilor grele coboară spre poale căutând hrană, formată mai ales din lujerii şi mugurii arbuştilor.

Primăvara se reîntorc în cetăţile de piatră ale piscurilor. Prin mai-iunie caprele adulte fată doi, mai rar trei iezi, iar cele mai tinere unul. Puii sunt neajutoraţi şi nu pot trăi fără ocrotirea mamei vreme de aproape un an şi jumătate, când sunt capabili să-şi poarte singuri de grijă.

Odinioară capra-neagră era foarte răspândită în Europa şi în Asia. Osemintele găsite în peşteri, foste sălaşe ale omului primitiv, ne dovedesc că acesta o vâna pentru carne, dar şi pentru coarnele sale, din care făcea unelte. Cu timpul, numărul caprelor negre s-a micşorat îngrijorător, iar din unele regiuni chiar a dispărut. Azi mai poate fi întîlnită pe crestele Munţilor Pirinei, Car-paţi, Apenini, Dinarici, Caucaz, Taurus ori prin grădini zoologice. De aceea este ocrotită prin lege, nimeni neavînd voie să o vâneze după bunul plac. Cade, însă, uneori, victimă lupilor, râşilor sau braconierilor.

În ţara noastră trăieşte Rupicapra rupicapra carpathica, caracteristică munţilor noştri. Urcând cărările spre piscurile Făgăraşului, Retezatului, Piatra Craiului, Bucegilor ori Parângului, le puteţi urmări în timp ce se îndreaptă, atente, spre locurile cu iarbă sau spre adăpătoarele cu ochiuri de apă cristalină. Capra-neagră din Carpaţi este renumită în lumea întreagă. Nici o altă subspecie nu poate rivaliza cu ea în ceea ce priveşte dimensiunile şi frumuseţea coarnelor.
Într-un fel este considerată «campioană mondială» a caprelor-negre. La multe concursuri şi expoziţii internaţionale de trofee vînătoreşti, coarnele caprelor noastre sunt apreciate ca exponate cu valoare deosebită.

https://www.youtube.com/watch?v=Ew8F2s_XgVI&feature=youtu.be



Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?