Deşerturile, cu variaţia mare de temperatură, cu lipsa apei, cu lipsa hranei, reprezintă totuşi locul unde trăiesc numeroase animale, care au reuşit să se adapteze acestor condiţii vitrege. Suntem îndreptăţiţi să ne mirăm cum pot rezista într-un mediu de viaţă atât de ostil.
Adevărul e ca, nenumărate animale şi plante s-au adaptat condiţiilor specifice din aceste zone şi pot vieţui acolo unde altele ar pieri imediat, din lipsă de apă.
Addax (Addax nasomaculatus) este o antilopă tipică deşertului saharian. După cum spun
zoologii specializaţi în studiul vieţuitoarelor din marele «ocean de nisip», ea constituie un extraordinar exemplu de adaptare la mediul lipsit de apă. Privind-o, nu bănuieşti că ar avea ceva deosebit, care să-i confere calitatea de a supravieţui acolo unde alte animale şi chiar omul sunt pierduţi fără apă.
Antilopa addax atinge la greabăn 1,50 m înălţime; greutatea sa apropiindu-se de 150 kg. Coarnele îi sunt răsucite spre spate şi îndoite în formă de liră. O blană alb-gălbuie vara şi ceva mai închisă în anotimpul mai rece îi acoperă corpul. Întâlnind-o alergând pe întinderile nesfîrşite de nisip arzător, nici nu-ţi vine să crezi că poate străbate în fugă sute de kilometri în căutarea locurilor de păşunat, presărate ici-colo pe întinderile nisipoase sau pe culmile pietroase. Păşunile de aici nu seamănă nici pe departe cu cele de pe la noi. Sunt locuri cu câteva tufe de iarbă, de cele mai multe ori uscată. Ploile rare şi repezi ce se abat asupra lor le înverzesc spontan, dar revenirea lor la viaţă este efemeră. Totuşi, satură animalele flămînde, sosite de la zeci ori sute de kilometri.
Cercetătorii au încercat să răspundă la întrebarea: cum poate addaxul să descopere cele mai neînsemnate păşuni, când omul străbate sute de kilometri prin «infernul galben», sub muşcătura arzătoare a Soarelui, fără a întîlni măcar un fir de iarbă? S-a ajuns la concluzia că această antilopă este înzestrată cu un simţ deosebit, capabil să perceapă locul unde iarba se va trezi la viaţă. Cum face acest lucru? După unele cercetări s-a ajuns la concluzia că antilopa sahariană percepe scînteile fulgerelor şi se îndreaptă spre locurile unde mîine sau poimîine ploaia va uda Pămîntul. Sosind la timp, după ploaie, ea găseşte pentru moment hrană proaspătă, deoarece ierburile sahariene, oricât de ofilite ar fi, se înviorează imediat ce plouă.
Dar antilopa sahariană mai are o caracteristică, care o deosebeşte de semenele ei: se spune că nu bea niciodată apă! Necesitatea aceasta, ce duce la pierzanie alte specii, ea nu o mai are de mult, şi constituie o adaptare la viaţa din deşert. O experienţă făcută cu câteva exemplare crescute în Grădma Zoologică din Dakar a arătat că ele nu se ating de apă.
Lupta pentru existenţă a modificat la această antilopă structura unor organe, încât apa propriu-zis nu-i mai este necesară, fiind înlocuită cu apa luată din iarbă iarbă. Din hrană organismul extrage cantitatea de lichid de care are nevoie. Paradoxal apare şi faptul că, în anumite perioade ale anului, addaxul nu are ocazia să consume iarbă proaspătă, ci numai tufe uscate. Vînată în aceste condiţii, s-a găsit în stomacul ei un ghemotoc vegetal îmbibat cu apă. De unde provine ea? Cercetări recente au demonstrat că este sintetizată de însuşi organismul antilopei, prin oxidarea grăsimilor din corp. Demn de remarcat este şi faptul că animalul — ca de altfel multe dintre animalele ce-şi duc viaţa în ţinuturile de deşert — elimină puţin lichid şi acesta foarte cleios.
Lasa un comentariu