Cu o săptămână înainte de marea sărbătoare a Paştelui, calendarul consemnează un alt eveniment important, Duminica Floriilor. Este ziua onomastică a celor cu numele de Florin, Florica şi derivatele lor, precum şi a celor care poartă nume de flori.
Sâmbata dinaintea Floriilor poarta numele de sambata lui Lazar, în amintirea lui Lazar, cel inviat de Mantuitorul din morti. În această zi se dezleagă sărindarele ( rugăciuni făcute de preoţi timp de patruzeci de zile, pentru morţi, bolnavi etc.) şi se pomenesc morţii.
Exista obiceiul ca femeile să facă plăcinte, ca sa nu moara de dorul lor, asa cum se spune că a păţit mama lui Lazarel (Lazarica). In sudul Munteniei şi, mai rar, in Dobrogea, fetele umbla cu Lăzăriţa (Lazarelul),un fel de colind. Colindă din casa in casa, in timp ce mireasa (Lazarita) merge inainte si inapoi în cercul lor, cântând cântecul lui Lazăr.
Se spune ca Lazar, copil fiind, i-a cerut mamei sa-i faca azima ( turtă de aluat nedospit ), dar ea a refuzat. Lazăr a plecat cu oile, s-a suit în copac sa le scuture frunze si, cazand, a murit. Surorile lui l-au scăldat in lapte dulce, apoi l-au înmormantat. Colindul se sfârşeşte cu bocirea lui Lazăr de catre surori si de mireasă.
Duminica Floriilor (numita si a Stâlparilor) marcheaza momentul primirii triumfale pe care i-a facut-o multimea Mântuitorului, la intrarea in Ierusalim. In aceasta zi e obiceiul de a se sfinţi, la biserică, ramuri de salcie. Salcia a fost aleasa si binecuvântata pentru că, la trecerea alaiului, si-a plecat crengile cu smerenie, oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care mergea spre Golgota si voia să-i duca Fiului Ei răstignit o cunună fară de spini.
Într-o altă variantă se spune că Maica Domnului, vrând să vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului.
Prăznuirea se face numai duminica, asemenea sărbătorii Paştelui. În biserică se sfinţesc crengile de salcie, care au fost culese în ajun, de copii, sub îndrumarea dascălilor. Acestea sunt împărţite credincioşilor la sfârşitul slujbei şi se duc acasă, fiindu-le atribuite puteri protective şi tămăduitoare.
Mai demult, era obiceiul ca aceste ramuri sfinţite sa fie puse langă tetrapod( piedestal cu patru picioare pe care se aşază Evanghelia sau alte obiecte de cult ), pentru a putea fi luate de credinciosii care se închinau la icoana praznicului. Restul erau păstrate si împărţite celor ce nu au putut fi prezenţi. Ramurile tinere de salcie erau duse apoi acasa si se atingeau cu ele vitele, ca sa fie sănătoase şi să aducă belşug în casă.
In cursul anului, salcia se pastra la icoane, facuta cerc. Ea căpăta puteri tămăduitoare. Se spune ca era buna de leac pentru gâlci, friguri, dureri de gît. Mai exista obiceiul , ca atunci când fulgera si trăsnea, să se aprindă crenguţe de salcie, pentru a alunga frica.
Şi astăzi rămurelele de salcie aduse de la biserică, după terminarea slujbei, se pastreaza o vreme la porti si usi, considerându-se că au căpătat puteri tămăduitoare si de alungare a spiritelor rele.
1 comentariu