Succesele obţinute în cucerirea Cosmosului avea să-i ambiţioneze şi mai mult pe cercetătorii şi constructorii de nave cosmice. Se dorea atingerea unor noi performanţe, stabilirea de recorduri. Părea că nimic nu mai poate opri omenirea din drumul spre ei către cunoaşterea spaţiului de dincolo de atmosfera terestră.
Dacă ruşii au trimis primul om în Cosmos, nici americanii nu au vrut sa se lase mai prejos. Între cele două ţări a început o adevărată întrecere, cucerirea spaţiului cosmic devenind şi o problemă de mândrie naţională.
Astfel, în ziua de 5 mai 1961, după doi ani de pregătiri serioase, s-a lansat de la baza situată la Cape Canaveral din Florida, pe o traiectorie balistică, racheta „Redstone”, care a purtat o capsulă „Mercury”, cu primul astronaut american. Dar durata zborului a fost numai de 15 minute.
În timpul zborului astronautul a trebuit să cerceteze singur devierile şi rotirea capsulei, iar coborârea a avut loc pe apele oceanului, de acolo astronautul fiind luat de un elicopter. La 21 iulie are loc un zbor asemănător, capsula avea hubloul mai mare, iar instrumentele de comandă
aveau comandă dublă, manuală şi electrică. Cabina a căzut în Oceanul Atlantic dar, din cauza unor calcule greşite, nu a putut fi recuperată. Cosmonautul a fost salvat de un elicopter.
Dar şi ruşii îşi continuă cercetările. Astfel, un pilot rus cu foarte multă experienţă, îmbrăcat într-un costum special, a ieşit din vehiculul spaţial, nava Voshod 2 . Astronautul era legat cu un cablu de navă. A stat 10 minute, singur în Spaţiu, timp în care a filmat şi a cules date. În mai 1984 un astronaut american iese din navă, fără să fie legat cu cablu, dar având un vehicul asemănător unui fotoliu cu ajutorul căruia a călătorit timp de 5 ore. A fost însoţit de încă un coleg, fiecare având „fotoliul” lui şi reuşind să culeagă date importante.
Începând cu anul 1970 a început construcţia navelor mai mari, care le permiteau astronauţilor să stea mai mult timp în spaţiu. Astfel in 1987-1988, sovieticii Muşa Manarov şi Vladimir Titov au rămas dincolo de atmosferă vreo 366 zile, cu staţia Mir. Recordul celor doi a fost doborât de Valeri Poliakov, care in 1994-1995, a stat în Cosmos 437 zile.
Urma cea mai senzaţională călătorie a omului, şi anume, zborul spre Lună. În octombrie 1957 ruşii lansează nava Sputnik 1, fără echipaj uman, care a cules date despre satelitul natural al Pământului. Dar prima navă care a atins solul lunar a fost nava Luna 2 , lansată de fosta Uniune Sovietică. Aceasta a transmis primele fotografii, dar nava se zdrobeşte de solul lunar. Urmează Luna 3, care a zburat „prin spatele” Lunii şi trimite în premieră absolută fotografii de pe partea ce nu se poate vedea de pe Pământ. Aceste nave nu au avut oameni la bord.
Americanii trimit şi ei în anul 1962 prima sondă, Ranger IV, care a atins Luna. Însă oamenii de ştiinţă americani nu au reuşit să transmită imagini televizate. Urmează sondele Ranger VII, VIII şi IX care au transmis 17 000 de imagini selenare. Ruşii trimit şi ei sonda Luna 9, care aterizează fără probleme pe Lună.
Un moment istoric deosebit a avut loc în anul 1969, când, în cadrul programului Apollo, a fost lansată nava Apollo 11. La bordul ei se aflau trei cosmonauţi: Neil Armstrong, Edwin Aldrin şi Michael Collins. Zborul spre Lună decurge fără probleme, astronauţii fiind experimentaţi. Cu emoţie, se încep pregătirile pentru coborârea pe Lună. Collins rămâne în modulul de comandă, în timp ce Armstrong şi Aldrin se strecoară în modulul selenar. Aselenizarea a fost urmărită cu sufletul la gură, prin intermediul televiziunii, de întreaga omenire. Modulul selenar s-a despărţit de modulul de comandă şi a avut loc aselenizarea în regiunea numită Marea Liniştii, pe o zonă netedă. Astronauţii, îmbrăcaţi în costume speciale, cad pe suprafaţa Lunii de la 1,5 m înălţime. Cel care a pus primul piciorul pe lună a fost Armstrong, care a rostit memorabilele cuvinte: „E un pas mic pentru om, dar un salt mare pentru omenire.” După Armstrong, a coborât şi Aldrin, în timp ce Collins a rămas în permanenţă în modulul de comandă. Datorită forţei gravitaţionale reduse, deşi costumele erau foarte grele, cei doi păşeau cu uşurinţă pe suprafaţa Lunii. Au fixat un steag american şi o placă, au colectat 20 kg de roci. Misiunea era îndeplinită, dar urma faza cea mai grea, reîntoarcerea pe Pământ. Cei doi s-au urcat în modulul selenar, după care acesta s-a cuplat cu modulul de comandă. Cei trei astronauţi erau iarăşi împreună, în cabina de control. Călătoria spre Terra a început. Nu au fost surprize neplăcute. La 7 km de Pământ, paraşutele s-au deschis iar modulul de comandă a căzur în apele Oceanului Pacific. Cei trei astronauţi s-au întors victorioşi acasă, după o superbă aventură, care a durat 8 zile. Aici au fost primiţi cu mare bucurie. Era un adevărat triumf al omenirii. Au urmat şi alte misiuni cutezătoare spre Lună, astfel că 12 oameni au reuşit să atingă solul lunar. Programul Apollo a continuat până la Apollo 17, când s-a încheiat datorită costurilor foarte mari.
Dar programul spaţial american a fost însoţit şi de insuccese. Un prim tragic accident s-a înregistrat la 27 ianuarie 1967, când trei astronauţi ard în cabina spaţială la antrenamente. Echipa de salvare, deşi a ajuns foarte repede, nu a putut interveni datorită temperaturii foarte mari, pe care nava în flăcări o emana. Scenele au fost impresionante, deoarece camerele de filmare au continuat să transmită imagini din interiorul cabinei, imagini urmărite de cei ce se aflau în camera de comandă.
La 28 ianuarie 1986 naveta Challenger era pregătită de zbor. Lansarea era urmărită, ca de obicei, de milioane de oameni, prin intermediul televiziunii. În navă se aflau şapte astronauţi, printre care, pentru prima dată şi o tânără profesoară. Naveta avea ca misiune să plaseze pe orbită un satelit NASA, în valoare de 100 milioane de dolari. Trupa era formată, tot în mod simbolic, din oameni aparţinând la patru religii diferite si de trei rase diferite. Era o dimineaţă mai răcoroasă ca de obicei, ceea ce a adus umbre de îngrijorare pe feţele tehnicienilor, care ştiau că la temperaturi mai scăzute inelele de cauciuc de pe suprafata rachetei se puteau defecta. dar deja lansarea întârziase cu cinci zile şi s-a hotărât să se dea semnalul de decolare. La ora 11 şi 38 de minute Clallenger decolează fără probleme de la Cape Canaveral. Pornea spre spaţiul cosmic cu 870 de m pe secundă. Dar în secunda 37 de la start, racheta explodează. Catastrofa a fost transmisă în direct de televiziune. Bucăţi din corpul navei au căzut în Oceanul Atlantic. În ziua de 6 martie scafandrii au reuşit să scoată din apele agitate cabina cu trupurile carbonizate ale astronauţilor. De vină pentru această tragedie a fost sistemul de etanşare al mecanismului de propulsie. În rezervorul de
hidrogen au ajuns stropi de combustibil, ceea ce a dus la producerea exploziei. Programul spaţial american a fost întrerupt timp de 8 luni.
O altă tragedie avea să se întâmple la 1 februarie 2003, când urma să aterizeze naveta Columbia cu 7 astronauţi la bord după un drum care durase 2 săprămâni. Era la a douăzeci şi opta misiune. În zona din sudul Statelor Unite, unde urma să aibă loc aterizarea era o dimineaţă frumoasă. La centrul de urmărire a zborurilor de la Huston-Texas, personalul stătea încordat, gata să intervină pentru aducerea pe pământ a marelui vehicul cosmic cu formă de avion. Aterizarea trebuia să aibă loc la ora locală 9 şi 16 minute. Neapărând nimic pe albastrul cerului, specialiştii de la sol au înţeles că ceva s-a întîmplat. Vestea că naveta cu cei 7 astronauţi în ea s-a dezintegrat, a picat şi s-a răspândit ca fulgerul. De fapt cei ce urmăreau zborul navetei din faţa calculatoarelor şi-au dat seama cu circa 20 de minute înainte de momentul stabilit pentru aterizare că ceva neobişnuit se întâmplase. Cu 7 minute înainte de ora 9 încep să nu mai fie recepţionate datele de la bord, apoi se semnalizează creşterea nefirească a presiunii pneurilor din stânga trenurilor de aterizare. Cu puţin înainte de ora 9 are loc un scurt dialog între centrul de comandă de la sol şi navetă, după care legătura s-a pierdut definitiv. Mai mulţi locuitori din Texas şi Louisiana au văzut dâre luminoase şi nori lungi pe cer şi au auzit bubuituri. Bucăţi incandescente au căzut pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi. NASA declară stare de urgenţă, dar din păcate, nu se mai poate face nimic. Este anunţată marea tragedie chiar de preşedintele ţării. A urmat apoi strângerea rămăşiţelor şi o cercetare minuţioasă, pentru a descoperi ce a dus la marea catastrofă. Se pare că încă de la decolare, datorită vibraţiilor puternice ale motoarelor, una din foliile învelişului care apărau aparatul de căldură s-a desprins, ceea ce a dus la defectarea unuia dintre motoarele care asigurau manevrele revenirii pe pământ. Pe de altă parte, o pată de culoare deschisă prezentă pe corpul navetei pare să indice faptul că, la un moment dat un corp a lovit naveta, făcând pilotarea imposibilă. Nu se ştie despre ce corp ar putea fi vorba şi nici în ce moment ar fi putut lovi vehiculul. Un răspuns precis referitor la cauzele catastrofei nu a putut fi dat.
Cu toate acestea, oamenii nu şi-au pierdut optimismul, ei încearcă să găsească noi modalităţi de cunoaştere a Universului.
https://www.youtube.com/watch?v=RMINSD7MmT4&feature=youtu.be
1 comentariu