Mâinile albe, după Victor Eftimiu

Trăia, nu demult, într-un sat de la poalele munţilor, un ţăran cu nevasta lui şi cu două fete ale lor, Anişoara şi Petrina.
Anişoara, fetiţa cea mai mare, era din cale-afară de răsfăţată. O răsfăţau părinţii şi rudele, vecinii: era frumoasă, avea ochii albaştri, părul bălai şi mânuţele albe ca laptele, ca zăpada.

Nici Petrina nu era urâtă, dar fiindcă nu o alinta nimeni, nu se gândea să se gătească, să stea toată ziua în faţa oglinzii şi să se facă frumoasă. Robotea prin casă, îngrijea de păsări şi de vite, se ducea pe câmp, căra apă, făcea, cu inimă voioasă, toate treburile gospodăriei.
Vântul îi răsfira cosiţa castanie, îi înăsprea pielea obrazului, iar mâinile ei agere aveau vârfurile degetelor înţepate de ac, palmele bătătorite de lemnul uneltelor cu care săpa în grădină şi de frânghia fântânii, tot ridicând găleata grea de apă.
— Ce fată vrednică e Petrina! spunea câte o cumătră cu jumătate de glas, parcă plângându-i de milă.

Când vorbeau însă de Anişoara, ochii femeilor se umpleau de lumină şi de zâmbete:
— Tare e frumoasă Anişoara! În şapte sate n-ai să-i găseşti perechea!
— Ai văzut ce mâini albe are Anişoara? Parcă ar fi mâini de zână, mâini de domniţă din poveste, mâinile unei fete de împărat!
— Aţi văzut ce rochiţă frumoasă are Anişoara, spunea alta. Parcă ar fi ruptă dintr-o cadră, aşa e de mândră, Anişoara noastră!
— Dar părul? Ce frumos e părul Anişoarei, pieptănat şi strâns în două cozi şi împletit cu panglici de mătase!
— Ferice de cel care o va lua de nevastă, când o fi mare, că nimeni altul n-o să aibă asemenea frumuseţe la casa lui!

Anişoara creştea numai în laude. Părinţii ei o păzeau ca lumina ochilor, să fie cât mai mândră. O păzeau de asprimea vântului, să nu-i înnegrească obrazul şi mâinile, o păzeau de arşiţa soarelui şi de truda muncii, să nu-i încovoaie umerii rotunzi. Palmele ei nu trebuiau să fie bătătorite de coada măturii, de lemnul fuiorului sau al sapei, de leşia vaselor şi a albiturilor spălate.

Zi de zi creştea codana şi tot mai frumoasă se făcea. Vestea îi mersese departe. Când a ajuns de şaptesprezece ani, au început să vină peţitori din toate părţile s-o ceară. Dar nici Anişoara nu era grăbită să se mărite, nici părinţii ei nu voiau să se despartă aşa de curând de odrasla lor cea fără de pereche.

Când a împlinit optsprezece ani, începu Anişoara să se gândească la casa ei, la viaţa ei cea nouă lângă un bărbat care să fie tot aşa de frumos ca ea, viteaz şi bogat, să o pizmuiască fetele din toate împrejurimile. Se perindară mulţi flăcăi, care mai de care mai chipeş, s-o ceară, dar Anişoarei nu-i plăcea niciunul. Pasămite, aştepta să vie Făt-Frumos din poveste, păunaşul codrilor, voinicul voinicilor. Visa un bărbat înstărit, care s-o răsfeţe, s-o îmbrace în straie cât mai de preţ, să-i dea slugi şi roabe, care s-o slujească, s-o alinte…

Şi tot aşteptându-l, îşi mângâia mâinile albe. Îşi răsfira degetele în lumina soarelui şi se uita prin pielea străvezie să vadă sângele trandafiriu care i se scurgea prin venele albăstrii. Îşi pieptăna părul lung şi bălai, îşi prindea flori în cosiţă şi tânjea în aşteptarea mirelui ales.

Iată că într-o zi veni la casa lor Tudorel, un flăcău chipeş, tare mândru, vesel şi sprinten, care îi plăcu mult Anişoarei. S-ar fi cununat cu el, dar se ţinea tot trufaşă, aşteptând ca acel flăcău s-o laude mereu, să se facă mic în faţa ei, fiindcă, de! una era în tot ţinutul Anişoara cea cu mâinile albe!
Flăcăul plăcu mult şi părinţilor. El nu spuse nici un cuvânt despre vreun gând de nuntă, dar toţi au înţeles că nu de alta venise în sat şi sta mereu pe prispa şi în jurul casei Anişoarei, tot căutându-şi de lucru prin ograda lor.

Într-o zi, ajutând pe părinţii Anişoarei să dreagă cuptorul părăginit din spatele casei, lui Tudorel i se făcu sete şi ceru să bea.
— Petrino, strigă Anişoara. Scoate tu o găleată de apă proaspătă, că mie mi-e frică să nu-mi zdrelesc mâinile!
Voioasă, Petrina îşi lăsă lucrul, îşi sumese mânecile ei, scoase apă proaspătă din fântână şi dădu flăcăului să bea.
A doua zi, tot robotind prin curte, Tudorel se lovi cu umărul de un lemn ascuţit, care-i sfâşie cămaşa.
— Petrino, strigă Anişoara, ia tu ac şi aţă!
Cu mâinile ei meştere, Petrina cusu numaidecât cămaşa voinicului, de nu se mai cunoscu locul unde fusese ruptă.

Azi aşa, mâine aşa, până când sosiră şi părinţii băiatului să vadă ce este cu Tudorel al lor de tot întârzie prin satul Anişoarei. Voiau şi ei să-şi vadă feciorul căpătuit. Erau oameni de ispravă şi s-ar fi bucurat să se facă nunta cât mai repede.
— Hai, dragul maichii, destul ai zăbovit! Cere fata de nevastă şi să ne ducem fiecare la casele noastre! îi spuse maică-sa.
Flăcăul nu pregetă. Se duse la părinţii Anişoarei şi le vorbi cam aşa:
— Oameni buni, părinţii mă zoresc să vă spun de ce am venit la dumneavoastră şi de ce am întârziat atâta pe aici. Uite despre ce e vorba… Eu aş vrea să mă însor. Dacă vreţi şi dumneavoastră, dacă vrea şi fata…
Părinţii Anişoarei erau tare bucuroşi, dar se făceau că nu prea înţeleg, ca să nu pară că atâta aşteptau.
— Sunt băiat de treabă, precum veţi fi văzut, muncitor şi cinstit, părinţii mei sunt mulţumiţi de mine, trag nădejde că şi dumneavoastră veţi fi mulţumiţi. Vreau să-mi iau mireasă vrednică, să ducem casă bună amândoi şi  să vă las o  droaie de  copii  urmaşi. Mi-e  dragă  tare  fata şi  de aceea v-o cer  de  soţie.  Rogu-vă, daţi-mi pe Petrina de nevastă!

Părinţii fetelor se priviră uimiţi.
Parcă nu de Petrina fusese vorba. Petrinei nu-i mersese vorba că e frumoasă. Era cu un an mai mică decât Anişoara, putea să mai aştepte, să-i vie rândul să-şi ia un bărbat de seama ei, nu un flăcău aşa de chipeş, făcut parcă pentru cea vestită pentru frumuseţea ei.
Tudorel mai zise:
— Mi-e dragă Petrina, fiindcă am văzut-o ce harnică e, ce bună… Vreau să muncesc alături de ea, mână în mână cu ea. Dragi îmi sunt mâinile ei atât de agere, care ştiu să coasă atât de meşter, ştiu să frământe pâinea, să rânduiască prin casă! Va fi o mamă bună, o să vă dea nepoţei, o să vi-i îngrijească, o să fim mulţumiţi cu toţii!

Auzind acestea, Anişoara îşi muşcă buzele de ciudă. Se duse-n casă ca să-şi ascundă lacrimile. Nu şi-ar fi închipuit aşa ceva în ruptul capului. Cum? Putea să se gândească cineva la alta decât la ea?
Dar supărarea îi trecu repede. Se bucură şi ea văzându-şi surioara căpătuită. Ce frumoasă era acum şi Petrina, în veşmântu-i de mireasă!

După ce se făcu nunta si Petrina plecă la casa ei, Anişoara rămase singurul sprijin al părinţilor. N-avea încotro şi începu să le dea o mână de ajutor. Încetul cu încetul, învăţă treburile gospodăriei. Începu să-i placă munca, rânduiala. Nu se mai gătea atâta, nu se mai uita ziulica întreagă în oglindă şi-n apa izvoarelor. Îşi dădea seama că nu ajunge să fii frumoasă şi să ai mâinile albe, ca să fii soţia vrednică a unui băiat de treabă.
„M-am alintat prea mult, am fost prea răsfăţată!” se gândea ea. Şi-şi schimbă cu totul felul de viaţă.

Nu i-a fost greu Anişoarei să-şi găsească un bărbat pe placul ei. Munca, priceperea şi sfiala i-au adus o frumuseţe nouă, adevărată frumuseţe care trebuie tuturora ca să înfrunte viaţa cu fruntea sus, să nu fie o povară pentru nimeni, ci un sprijin pentru toţi!