Cerbul fermecat, de Victor Eftimiu

Era odată un împărat care avea nenumărate moşii, păduri, vii şi eleştee. Stăpânea multe sate şi târguri. Şi îl chema împăratul Negură.
Mii şi mii de ţărani trudeau pe pământul lui.

Vătafi cu bice plumbuite băteau pe aceşti muncitori ai ţarinei, lovindu-i fără milă când nu mai puteau şi cădeau de osteneală şi de arşiţă, pe brazda şi pe holda-ncinsă de soarele amiezii.

Iar Negură-Împărat trăia numai în belşug, în ospeţe şi desfătări, fără să-i pese de cei care se istoveau adunându-i atâtea bogăţii.
Îi luaseră spaima nu numai oamenii de pe moşiile sale, dar şi sălbăticiunile codrilor, păsările cerului şi peştii din fundul apelor pe care îi vâna cu plasa şi cu undiţa, iar cerbii şi căprioarele cu săgeata şi cu furca. Avea şoimi cu care pleca după potârnichi şi iepuri şi cai sprinteni cu care alerga prin văile munţilor şi prin desişurile pădurilor, urmărind mistreţii lupii, urşii, vulpile şi alte lighioane.
Nu era rău să mai nimicească acele lighioane vătămătoare, dar lui îi plăcea mai mult să fugărească şi să ucidă nevinovatele căprioare şi cerbii bătrâni, cu coarne mari şi frumoase care nu făceau rău nimanui.

Negură-Împărat avea un singur băiat, pe care îl iubea ca lumina ochilor şi căruia voia să-i lase bogăţia lui, precum şi puterea de stăpânitor al acelor ţinuturi.
Băiatul moştenise de la tată-său patima vânătoriei. Alerga de dimineaţă până seara, cu o mulţime de flăcăi argaţi şi hăitaşi, adică oameni care goneau fiarele şi le aduceau în bătaia arcului sau a suliţii. Se afunda în codrii neumblaţi, pe unde picior de om nu călcase vreodată. Nu-l înspăimântau întunecimile pădurii, stejarii trăsniţi şi schimonosiţi, peşterile, stâncile înalte de pe marginea prăpastiei fără fund. Căta mereu lucruri tot mai ascunse, primejdii tot mai mari, fiare tot mai sălbatice.

Într-o bună zi băiatul nu s-a mai întors acasă. Degeaba iscodi, degeaba pedepsi Negură-Împărat pe însoţitorii flăcăului, că nici unul nu ştia unde pierise îndrăzneţul vânător. A trecut o zi, au trecut două, au trecut nouă şi băiatul nu s-a mai întors. Mult l-a jelit bătrânul, multe lacrimi a vărsat de dorul copilului pierdut!

Credea că o să moară de inimă rea. Îi venea să-şi pună capăt zilelor, la gândul că feciorul său drag, singurul moştenitor, se rostogolise în cine ştie ce prăpastie sau fusese ucis de tâlhari, sau sfâşiat de lighioanele văgăunilor.
“Cine ştie ce zimbru l-a spintecat – gândea el, cine ştie ce urs l-a strâns în braţe de i-au trosnit oasele”.

Ca să mai uite de amar Negură-Împărat căuta tot felul de cazne şi desfătări. Parcă tot vânătoarea era cea mai crâncenă, că-i fura gândurile, îi mai astâmpăra dorul şi jalea. Din zorii zilei, până în faptul nopţii, bătea bătrânul coclaurile, trăgea fără milă în orice vietate îi ieşea în cale, fie căprioară, fie viezure, fie guşter, fie porumbel sălbatic, fie nevinovată turturea.

Într-o zi, se pomeni faţă în faţă cu un cerb tânăr şi frumos, care-l privi cu ochii plini de lacrimi, parcă rugându-l să-l cruţe. Dar împăratul neîndurat întinse arcul şi trase o săgeată care nimeri chiar în grumazul sălbătăciunii. Cerbul o luă la goană, împăratul după el. Au alergat aşa, amândoi, până ajunseră la marginea pădurii. Acolo era coliba unui pădurar.
Cerbul sări gardul şi se ascunse în dosul colibei.

La vederea jivinei cu ochi rugători, pădurarul se apropie cu blândeţe de cerb din gâtul căruia picurau broboane mari de sânge.
Îi scoase cu binişorul săgeata din grumaz, îi spălă rana şi i-o legă. Iar sălbaticiunea, cu un semn de mulţumire, îngenunche în faţa moşneagului şi-i linse mâna dreaptă, mâna care-l îngrijise şi-l tămăduise.
În aceeaşi clipă intră în ograda pădurarului împăratul cel rău, urmat de ceata de hăitaşi.
– Adu cerbu-ncoace! strigă el
– N-am nici un cerb de dat! răspunse moşul.
– E cerbul meu, eu l-am săgetat! strigă Negură-Vodă.
– Se prea poate, dar eu l-am scăpat de la moarte şi nu ţi-l dau.
– Neruşinatule, mişelule, ticălosule! urlă împăratul. Nu ştii cu cine vorbeşti. Eu sunt împăratul tuturor acestor ţinuturi… ale mele sunt pământurile, văile, pădurile şi munţii aceştea, cu toate jivinele şi oamenii ce trăiesc pe ele. Eu sunt stăpânul tău, bătrâne făr’de minte! Supune-te, că de nu…
– Vei fi mata stăpânul acestor ţinuturi, dar în ograda şi-n coliba mea, eu sunt stăpânul! răspunse moşneagul cu semeţie. Şi se puse în faţa cerbului ocrotindu-l.
Mânios din cale afară, împăratul porunci slugilor să pună mâna pe bătrân, să-l lege, să-l bată şi să-i ia vânatul.

Dar, în clipa când slugile boiereşti se apropiau de pândar, să îndeplinească porunca stăpânului, ce le fu dat ochilor să vadă? Cerbul se apropie de împărat şi începu să vorbească:
– Opreşte-te stăpâne; opreşte-te tată!
Şi abia rosti cuvântul tată, că-i căzură coarnele şi pielea de pe el şi se ivi băiatul crezut atâta vreme mort.
Negură se trase câţiva paşi înapoi, de mirare şi de bucurie. Băiatul mai vorbi:
– Lăsaţi-l pe bătrân în pace, mulţumiţi-i că m-o scăpat de la moarte! Dacă nu era el, tăticule, nu-ţi mai vedeai băiatul niciodată. Şi băiatul povesti tatălui său ce se întâmplase:
Precum ştii, mă afundasem în codru, la vânătoare, şi am tras cu arcul într-o căprioară. Dar săgeata mi-a luat-o vântul şi a zburat în sus de nu s-a mai văzut. O lumină orbitoare se făcu în întunericul dintre copaci şi din mijlocul acelei lumini văzui chipul frumos al unei zâne.
– Eu sunt Zâna Pădurii – vorbi acea arătare, şi am venit să te pedepsesc pe tine şi pe tatăl tău, ca să ştiţi şi voi ce e durerea. Să afle şi taică-tu suferinţa de a-şi pierde copilul. Să i se mai moaie inima şi lui Negură-Vodă, care nu face altceva decât să prigonească oamenii şi dobitoacele! Apoi ridicând toiagul, Zâna Pădurii făcu câteva semne în jurul capului meu.
– Te prefac în cerb – strigă ea – şi cerb ai să rămâi până-n ziua când vei cunoaşte răutatea celor puternici şi bunătatea celor slabi.
Blestemul zânei s-a împlinit. Astăzi am cunoscut durerea săgeţii tale, o puternice tată, şi am cunoscut alinarea pe care mi-a adus-o bietul pădurar bătrân şi sărac…
Mulţumeşte-i că a fost om de omenie şi m-a îngrijit, şi făgăduieşte-mi că nu vei mai ridica niciodată arcul împotriva necuvântătoarelor, lighioane ale pădurii şi ale cerului.

Negură-Împărat începu să plângă şi-i făgădui băiatului tot ce-i ceruse. Mai ceru iertare bătrânului pândar, îi dete o pungă cu bani, îşi strânse copilul în braţe şi plecară amândoi, făcând jurământ să fie mai buni şi mai miloşi cu sălbăticiunile pădurii, cu zburătoarele văzduhului şi cu peştii din adâncul apelor.
S-au ţinut de legământ, n-au mai vânat cerbi şi căprioare, dar cu oamenii tot atât de crud se purta Negură-Vodă. Îi punea să muncească fără nici o răsplată, îi scotea mereu datori, le cerea alte noi dobânzi şi dări, până când, într-o zi, nemaiputând răbda, oamenii s-au răsculat, l-au prins şi l-au legat fedeleş, cerând judecată pentru faptele sale neomeneşti.

Clăcaşii de pân’atunci, dezrobiţi de apăsarea unui singur om, se uniră şi începură să muncească folosindu-se ei acum de rodul muncii lor.
Iar feciorul Împăratului Negură, nemaiavând ce face, şi trebuind să aibă şi el un rost pe acest pământ se duse la marginea pădurii, unde trăia cu baba lui pândarul cel scăpase când era cerb, şi-l rugă să-l primească în coliba lui, ca odinioară, şi să-l folosească şi pe el la gospodărie.