Într-o grădină plină cu iarbă a răsărit într-o zi, de nicăieri, un trandafir alb.
Floarea era albă ca spuma laptelui, petalele sale erau frumoase şi catifelate, iar în fiecare dimineaţă roua cobora pe frunzele sale precum bucăţile mici de cristal.
Trandafirul nu se putea vedea, aşa că nu avea idee cum arată. Floarea îşi petrecea fiecare zi fără să îşi dea seama că orice plantă creştea în jurul său era uimită de frumuseţea sa: parfumul, petalele fine, eleganță făceau că trandafirul să fie perfect!
Într-o zi toridă de vară, o fetiţă se plimba prin grădină gândindu-se câte frumuseţi a oferit natură, când a văzut cum tradafirul alb stătea uitat într-un colţ al grădinii. Trandafirul începuse să se ofilească şi să se usuce.
“Sunt multe zile de când n-a mai plouat”, şi-a spus fetiţa. “Dacă trandafirul rămâne aici până mâine, se va usca complet. Am să îl iau în casă şi am să îl pun într-o vază.”
Şi aşa a şi făcut. Fetiţa a dus trandafirul în casă şi l-a îngrijit cum a putut, apoi l-a pus într-o vază colorată cu multă apă şi a pus vaza lângă fereastră.
“Am să pun vaza pe pervaz, pentru ca floarea mea dragă să aibă cât mai mult soare.”
Fără să îşi dea seama, fetiţa a pus trandafirul lângă un geam în care acesta se reflecta. Pentru prima dată trandafirul vedea cum arată.
“Eu sunt oare?”, s-a întrebat trandafirul. Încet, frunzele trandafirului începeau să îşi recapete culoarea verde, şi pe măsură ce soarele îi mângâia petalele, floarea începea să îşi revină.
Când şi-a revenit complet, trandafirul şi-a privit din nou chipul în geam şi a văzut că într-adevăr era o floare frumoasă.
“Până acum nu am realizat cine sunt, oare cum am putut să fiu atât de orb?”, se întreba trandafirul.
Trandafirul începuse acum să realizeze că a lăsat să treacă atât de mult timp fără să îşi aprecieze frumuseţea, fără să se vadă, fără să ştie cine este cu adevărat.
Morala: Dacă vrei să ştii cu adevărat cine eşti, uită de tot ce este în jur şi priveşte în interiorul tău.
Lasa un comentariu