Într-o bună zi, în vremuri îndepărtate şi de mult uitate, un urs stătea de vorbă cu un ţânţar. Ursul îl întrebă:
– Ţânţarule, tu care nu faci toată ziua decât să înţepi alte animale şi să le sugi sângele, spune-mi şi mie care-i mai gustos?
– Fără îndoială, sângele de om, îi răspunse ţânţarul.
– Atunci şi carnea de om trebuie să fie cea mai gustoasă, se gândi ursul.
Şi o porni în căutarea omului. Se întâlni cu un băieţaş:
– Tu eşti om? îl întrebă ursul.
– Încă nu, dar în curând voi fi, îi spuse mândru băieţaşul, nebănuind tâlcul întrebării.
– Nu vreau să ştiu nimic din ce va fi; eu am nevoie de un om acum.
Merse ce merse şi dădu de un biet cerşetor.
– Tu eşti un om? îl întrebă ursul.
– Oi fi fost cândva, dar azi am ajuns o zdreanţă, răspunse trist cerşetorul.
– Nu vrea să ştiu ce ai fost, pe mine mă interesează ceea ce eşti, mormăi ursul şi plecă mai departe.
Dar tocmai trecea pe-acolo un voinic pe un armăsar alb. Şi ursul voi să-l oprească.
– Tu ce eşti, voinice? Eşti un om?
– Şi încă ce om! Stai să vezi!
Şi voinicul nici nu termină bine vorba, că şi scoase spada să-l străpungă, îl zgârie adânc şi, în timp ce ursul se târa spre vizuina lui, îl mai numeriră şi vreo două cartuşe în labă. Abia scăpă cu viaţă, ca să-i poată spune ţânţarului:
– O fi bună carnea de om, dar cu omul nu-i de glumit! Ştie să se apere mai bine decât noi. Am scăpat ca prin minune!
Şi de atunci ursul n-a mai poftit la carne de om, aşa că nu prea-l caută cu multă stăruinţă, ci preferă să trăiască singuratic.
Lasa un comentariu