– Facem fiecare câte un foc bun şi ne frigem peştii, zise hiena întâi, adresându-se vulpii.
– Şi, ca să ne priască, hai să rămânem aici, pe malul apei, şi să ne îndestulăm, încheie vulpea, ostenită de cât pescuise.
Fiecare aprinse câte un foc şi amândouă îsi fripseră peştii pe care-i prinseseră.
Îşi potoliră setea şi fiecare adormi lângă focul ei.
Era o noapte de vară, plăcută şi cu lună plină. Vulpea, care ştia multe, cu un ochi era la lună, dar cu altul îşi veghea, neîncrezătoare, peştii care-i mai rămăseseră. Vicleană cum era, răsufla tare, ca să pară că doarme adânc, deşi era la pândă, bănuind-o de lăcomie pe vestita hienă. "Noapte…întuneric… nu se ştie niciodată…" gândea cumătra vulpe.
Şi, ca să fie şi mai sigură, fierul de la frigarea încinsă îl ţinea lângă ea. Şi presimţirea ei se dovedi a fi întocmai. Hiena, ascultând cu grijă răsuflarea vulpii, se mai apropie puţin de ea şi, crezând că doarme dusă, ca s-o prade în voie, o întrebă:
– Ai şi adormit, cumătră vulpe?
Şi vulpea nu-i răspunse, curioasă de ce avea să urmeze.
În vârful labelor, hiena înălţă vreo zece peşti din sacul vulpii.
Dar, când s-o ia la goană, vulpea făcu jap! jap! cu fierul încins pe spinarea hienei, de-o arse toată. Numai dungi rămaseră pe spinarea ei. Şi prefăcându-se că n-ar şti pe cine arde cu fierul roşu, strigă spre culcuşul hienei:
– Păzeşte-te, prietenă, că ne pradă hoţii!
Cu spinarea numai dungi, hiena o luă la sănătoasa, urlând şi tot urlând.
De atunci se spune că hiena a rămas cu spinarea dungată.
1 comentariu