Trăia o dată o babă singură pe lume. Adică, la drept vorbind, nu era de tot singură. Avea pe cineva: un cocoş. Unul roş. Cu el vorbea, cu el se sfătuia, cu el îşi împărţea şi pâinea, şi grijile gospodăriei.
Şi o ajuta cocoşul la treburi mai abitir ca un om. Până şi vreascuri din pădure tot el îi aducea. Nu ştiu cum făcea, dar izbutea în toate.
Într-o zi băbuţa scotoci prin tot bordeiul, doar-doar o mai găsi Vreun lucru de vândut, să-şi facă rost de ceva bani, că iarna bătea la uşă şi ei n-aveau de nici unele. Şi tot căutând şi căutând, găsi într-un ungher o şa scâlciată şi crăpată ca vai de ea. O luă şi o scoase afară, în curticică, şi atât o şterse de praf, atât o unse şi o lustrui, că nici nu-şi dădu seama când se făcu noapte. Atunci se grăbi să se ducă la culcare, căci a doua zi era târg şi voia să meargă şi ea, cu şaua.
Dis-de-dimineaţă, când se trezi, îngheţă în aşternut: nu auzise cântatul cocoşului, ca de obicei. Alergă năucă la coteţ, coteţul pustiu. Răscoli curticică, răscoli bordeiul, nici urmă de cocoş. Ba, ca necazul să-i fie mai mare, şi şaua pierise. Găsi doar opaiţul – pe care, pesemne, de oboseală, îl uitase afară – şi atâta tot.
Încredinţată că un om hain îi furase peste noapte şi cocoşul şi şaua, mătuşa începu să bocească. Şi boci, şi boci până nu mai avu nici lacrimi, nici glas. Se târî cum putu în bordei şi boli de inimă rea.
În vremea asta, oare ce se petrecuse cu cocoşul?
Când mijiră zorile, se sculă, dar aruncându-şi ochii în curticică, îi pieri pofta de cântat: opaiţul era răsturnat, iar şaua, nădejdea băbuţei pentru iarnă, era făcută scrum. Ca să-şi ferească stăpâna de supărare, cocoşul, nici una, nici două, trase cu ciocul un sac, vârî şaua arsă în el şi, după ce îndreptă opaiţul, pe-aci ţi-e drumul! Tocmai la târg se mai opri.
Aici aşteptă, aşteptă printre ceilalţi negustori până ce un bogătan prinse să-1 iscodească:
-Ai ceva de vânzare în sac?
-Am! se grăbi să răspundă cocoşul.
-Ce?
-Dacă te uiţi, e cărbune. Dacă nu te uiţi, e aurul cel mai curat.
-Şi cât vrei pe marfa ta?
-Sacul ăsta plin cu bani.
Crezând că-i vorba de cine ştie ce lucru fermecat, care-o să-i sporească şi mai mult avutul, bogatul nu stătu o clipă pe gânduri. Se duse într-un suflet acasă, puse şaua şi, umplând
la loc cu bani sacul, îi dădu cocoşului, care-şi luă pe dată tălpăşiţa. Când se dumiri omul c-a fost tras pe sfoară, pe cocoş ia-1 de unde nu-i! Ce, doar un cocoş roş există pe lume?!
Iar babei nu-i veni să creadă, când îşi văzu cocoşul din nou acasă, ba încă şi c-un sac plin cu bani.
De-atunci bordeiul li se umplu de bunăstare. Căci banii i-au închis frumuşel într-un sipet şi când îi îmbulzeau nevoile, deschideau sipetul şi treceau hopul.
Şi aşa trăiră ei deasupra necazurilor, câte zile mai avură: multe, ori puţine, asta numai ei ar fi putut să vă spună.
Din cer căzură trei mere: unul e al meu, unul e al tău, unul e al celui care spune povestea mai departe.
2 comentarii