Odată, un lup, dând peste un cal care păştea,într-un ochi de pădure, se puse la pândă, cu gândul să-l mănânce. Stînd aşa şi făcându-şi planul, cum şi ce fel s-o scoată mai bine, numai ca se pomeneşte e-un pui de vulpe peste el. Puiul de vulpe băgase de seamă şiretenia lupului şi işi puse-n gând să-1 tragă pe sfoară.
— Bună ziua la dumneata, îi zise puiul.
— Mulţumim dumitale.
— Dar ce faci aci dumneata?
— Uite, mă căznesc să vedem, n-oi putea să mănînc calul ăsta? N-ai putea să-mi dai şi tu ajutor să-1 omorîm, că apoi mănânci şi tu?
— Aoleu, vai de mine, ce să pot face eu ăştii lighioane atât de mare!
Calul băgă de seamă că lupul se sfătuieşte cu vulpoiul şi numaidecât o rupse la fugă.
Când văzu lupul una ca asta, nu mai putea de ciudă! Dar, puiul de vulpe îi zise:
— Hai după el să-1 vedem mai bine, să-1 cunoaştem altădată. Lupului, atâta-i trebui, fugi, fugi, până ajunse calul.
— Ce aveţi cu mine? le zise calul.
— Să te cunoaştem mai bine, îi răspunse lupul.
— Cât preţuieşti dumneata? Îl întrebă puiul de vulpe.
— Preţul? Preţul e însemnat pe copita mea. De vreţi să aflaţi, n-aveţi decât să citiţi.
— Eu, nici nu ştiu carte, că părinţii mi-au fost săraci şi nu m-au dat la şcoală; dar, citeşte dumneata, îi zise vulpoiul lupului.
— Atunci, să citesc eu, şi apropiindu-se ca să se uite, pe când ţinea ochii ţintă ca să poată citi, calul hait, îi trage o copită-n cap şi-1 omoară pe loc.
Calul o rupse la fugă, iar puiul de vulpe plecă p-aci încolo, vesel c-a scăpat de lup.
1 comentariu