Inregistrare

Inregistrati-va pentru a beneficia de cunostintele comunitatii, a pune intrebari sau a a raspunde la intrebarilor celorlalti.

Suntem o comunitate care incurajeaza educatia si in care se intalnesc know-how-ul si experienta cu perspective inovative de abordare a problemelor.

Login

Autentificati-va pentru a pune intrebari, a raspunde la intrebarilor celorlalti sau pentru a va conecta cu prietenii.

Resetare parola

V-ati uitat parola ? Introduceti adresa de email si veti primi o noua parola.

Va rugam sa va autentificati.

Please briefly explain why you feel this question should be reported.

Va rugam explicate, pe scurt, de ce credeti ca aceasta intrebare trebuie raportata.

Motivul pentru care raportezi utilizatorul.

AniDeȘcoală.ro Latest Articles

Greuceanu

Greuceanu
Poți fi de ajutor la urmatoarele teme

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand făcea plopşorul pere şi răchita micsunele; de cand se băteau urşii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sărutau, înfraţindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si nouă de oca de fier şi s-arunca in slava cerului de ne aducea poveşti;
De cand se scria musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost un împarat şi se numea împaratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, niste zmei furaseră soarele şi luna de pe cer.Trimise deci oameni prin toate ţările si ravaşe prin oraşe, ca sa dea de ştire tuturor că oricine se va gasi să scoată soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi înca jumatate din împaratia lui, iară cine va umbla şi nu va izbandi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul.Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurintă că va scoate la capat o asemenea însărcinare; şi când la treabă, hăt în sus, hăt în jos, dă din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împaratul însa se ţinu de cuvânt.Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el de făgăduinţa împărătească, ce se gandi, ce se răzgândi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu şi pe voinicia sa, şi plecă şi el la împaratul să se închine cu slujba. Pe drum se întalni cu doi oameni pe cari slujitorii împarateşti îi ducea la împaratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împaratul acesta cu nişte gadine. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe aşa de dulci, încat le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru.

El îşi puse nădejdea în întâmplarea aceasta şi îsi zise: „Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împaratul a ierta pe acesti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva sa facă o încercare”.

Şi astfel, poftorindu-şi unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împaratească.
Înfăţişându-se la împaratul, atatea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa, încât şi împaratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult, şi ca mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor.

Nu mai putură oamenii de bucurie când auziră că Greuceanu a maglisit pe împăratul pâna într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toata inima si îi făgăduiră că toată viata lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce şi facură.

Această izbândă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergând a doua oară la împaratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:
– Marite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaunul acestei împaraţii. Mulţi voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele si luna pe care le-a hrăpit de pe cer, şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi încerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocoţita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv si mână de ajutor.
– Dragul meu Greucene, răspunse împaratul, nu pot să schimb nici o iota, nici o cirtă din hotărârea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împaraţia mea; la mine părtinire nu este scris.

Văzând statornica hotărare a împaratului si dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:
– Fie, mărite împarate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa pâna nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de buna-voia mea.
Se învoiră, şi preste câteva zile si plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu faţa curată din această întreprindere.

Greuceanu luă cu dânsul şi pe fratele său şi merse, merse, merse cale lungă, depărtată, pâna ce ajunse la Faurul-pămantului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meşter de pe pământ, era si năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pământului şi se sfătuiră.
Şi, după ce se odihniră câteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la drum.
Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pămantului se apuca şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţina chipul acesta fără curmare în foc.

Iară Greuceanu şi frate-său mersera cale lungă, şi mai lungă, pană ce li se facu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, şi apoi se desparţiră, după ce se îmbrăţişară şi plânseră ca nişte copii.

Mai nainte d-a se despărţi, îşi împărţiră câte o basma şi se înţeleseră zicând: „Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit”. Mai înfipse şi un cuţit în pământ şi ziseră: „Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va gasi cutitul ruginit să nu mai aştepte pe celălalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit”. Apoi Greuceanu apuca la dreapta şi frate-său la stânga.Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.

Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care era tocmai in fata caselor.

Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si, uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica, ca sa vina sa vaza minunea.
Fata cea mica zise:
– Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pana acuma ne-a fost si noua! D-aici inainte numai
Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri.
Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat.

Citește și:   Copacul din deşert

Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori preste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde si acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vanat in Codru Verde si aveau sa se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua.
Asteptand Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea si, ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, maniindu-se, zise:
– Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant.
Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
– Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam.
– Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la tranta.

Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana in genuchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.

Cand, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai.
Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu.
Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod, se puse iarasi de se odihni.

Cand despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] catranit ce era, si cand ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intamplare cat un lucru mare, si unde racni:
– Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant.
Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:
– Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamantul; si stranse zmeul pe

Greuceanu o data, dara acesta, bagand de seama ce are de gand zmeul, se umfla si se incorda in vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el nu se astepta, de-i parai oasele.

Asa lupta nici ca s-a mai vazut. si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. si vazandu-l, zmeul ii zise:
– Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise si Greuceanu:
– Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astampara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, si trantindu-mi-l il baga in pamant pana in gat si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi ii zise:
– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, ingana verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
– Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.

Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:
– In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mana dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine.

Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile, si, ducandu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare.

Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.
Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul.

In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pana una, alta sa culeaga si cateva pere, spre a-si mai momi foamea.

Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cand, ce sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom, zicand:
– Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pre barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par, decat praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea.

Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
– Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
– Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de maini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.

Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o culca la pamant; dupa aceea impunse si in fundul fantanei si a marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un sange mohorat, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare.

Citește și:   Cei doi măgăruşi (poveste polonă)

Si scapand si d-aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand ce sa vezi d-ta? Unde se luase dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamant ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si amarata: cac nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, zise fratina-sau:
– Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
– Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vantul si lin ca gandul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facand un vant cailor, ajunsera la Faurul-pamantului.

Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face.
O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara Faurul-pamantului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sarea scantei din el. Cand zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul-pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si starvul zmeoaicei se prefacu intrun munte de fier si astfel scapara si de dansa.

Faurul-pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata.

Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamantului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si priimeasca rasplata.
Merse, merse, pana ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita; iara el ramase mai in urma. inaintand el alene, rasturnat in caruta, trecu pre langa un diavol schiop carele tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de dindarat si-l arunca departe in urma.
Apoi tot el zise Greuceanului:
– Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.

Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezandu-se in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra.
Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca palosul ii lipseste.

Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. ii fura palosul si-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare.

Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca mai curand nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfarsit.

Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai taragai lucrurile.
Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si, infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga.
Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
– Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu ochii adevarului.

Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot de fier si intr-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la caruta.
– Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.

Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate o zburatura din piatra. si lovi ce lovi pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere. Cand nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.

Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul.
– Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.

Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune, spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobandi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura trei saptamani…
Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.

Articole interesante

Lasa un comentariu