Cândva, într-un sat îndepărtat, trăia o fată: bună, harnică şi cuminte, dar săracă de tot. Nimeni n-o lua în seamă, nici chiar vecina ei care avea şi ea o fată: leneşă, rea şi, fireşte, invidioasă. Cum vecina nu avea pricină să fie cu ochii pe fata cea săracă, o lăsă în pace, clevetind pe seama altora mai chivernisite. Dar numai până într-o bună zi; într-o dimineaţă, pe când se afla în pădure, fata cea cuminte şi bună, cu coşuleţul sub braţ, ca să culeagă fragi şi mure, şi cu un codru mare de pâine în mână, ca să-şi mai astâmpere foamea, iată că înaintea ei apare o bătrânică şi o întreabă:
– Fata babii, deşi văd că nu ai decât codrul ăsta de pâine la tine, n-ai vrea să-mi dai şi mie o bucăţică? Fie-ţi milă, că tare mi-e foame!
– De ce să nu-ţi dau, mătuşică? Iată, ia toată pâinea pe care o am. Lasă că eu ajung acasă şi apoi o să culeg un coş plin cu fragi şi mure şi o să am ce mânca, îi răspunse iute şi-i întinse pâinea.
– Copilă dragă, am vrut doar să-ţi încerc inima, să văd că ţi-e bună. Acum meriţi să te răsplătesc pentru bunătatea ta. Ia această ulcică. Să ştii
că-i fermecată. Ţine minte ce-ţi spun. O vei pune pe masă şi vei spune: ”Ulcică fermecată, fă mămăliga îndată!” Şi când vei crede de cuviinţă că ţi-e de ajuns, vei spune: ”Ulcică fermecată, de-ajuns de astă dată!” Nu uita ce ţi-am spus şi vei avea toată viaţa de mâncare, încheie mătuşa şi, după ce-o mângâie pe fată, se făcu nevăzută, iar fata rămase cu ulcica în braţe. Nu prea ştia ea ce să creadă: Aşa să fie sau nu?
Culese iute-iute fragii şi murele şi într-un suflet alergă acasă. Pe drum, o văzu alergând fata cea rea a vecinei. Părându-i-se tare ciudat că fata aleargă atât de zglobie, se luă după ea, şi când fata intră în casă, vecina se aşeză în dreptul ferestrei deschise, să vadă de ce zorise atâta. Şi ce văzu? Fata se aşeză pe un scaun în faţa mesei pe care pusese ulcica şi apoi rosti cuvintele învăţate de la bătrânică.
– Ulcică fermecată, fă mămăliga îndată!
Şi unde începu să crească o mămăligă ca aurul la culoare, de-ţi lăsa gura apă. De cum văzu şi auzi ce se întâmplă, fata cea rea care pândea la fereastră nu mai avu linişte şi fugi la maică-sa ca să-i povestească pe nerăsuflate tot ceea ce văzuse cu ochii ei.
Maică-sa ascultă atentă cele istorisite, apoi îşi povăţui odrasla:
– Fata mea, du-te înapoi lângă fereastră şi uită-te în odaie bine, să vezi unde aşază ulcica aceea fermecată, iar mâine, când s-o duce iar la pădure, te furişezi şi-o aduci la noi.
Zis şi făcut. Se duse de se uită iar la fereastră, şi cum fata n-avea în căsuţă prea multe lucruri, văzu ulcica cum stătea cocoţată pe dulap.
Într-adevăr, a doua zi, fără nicio grijă, fata cea cuminte se duse din nou în pădure după fragi; ba chiar se gândea că, dacă o mai întâlni-o pe bătrână, să-i mulţumească şi să-i ceară şi iertare, căci în inima ei se cam îndoise de puterea ulcelei.
În timp ce ea, veselă, culegea fructe, fata cea leneşă şi rea a vecinei se strecurase în casă şi acum alerga bucuroasă cu ulcica furată în braţe. I-o dădu maică-si , dar ea, cam neîncrezătoare , o lăsă pe fiică-sa să încerce minunea cu ulcica făcătoare de mămăligă. Şi fata ei puse ulcica pe masă şi, cum ţinuse minte cuvintele pe care le auzise, strigă răstită şi grăbită: ”Ulcică fermecată, fă mămăliga îndată!”
Şi numai ce se porni să crească o mămăligă mare şi frumoasă şi galbenă, şi creştea, şi creştea… şi în culmea fericirii, se repeziră amândouă să ia două ceaune uriaşe să le umple. Dar, când se întoarseră, priviră înmărmurite la mămăliga ce dase afară din ulcică, umpluse masa şi se întinsese pe jos, şi creştea necontenit în odaie şi acum se scurgea pe uşă afară. Ele, speriate, se opăriseră, şi plângeau şi ţipau de spaimă şi durere. Se adunase lume multă, dar nimeni nu pricepea nimic din ce vedea înaintea ochilor. Spre norocul lor, tocmai atunci se întorcea de la pădure şi fata cea cu inima bună, care pricepu imediat totul. De departe ea începu să strige din răsputeri:
– Ulcică fermecată, de-ajuns de astă dată! Şi ca prin farmec, revărsarea aceea de mămăligă fierbinte încetă.
Fata cea rea ceru iertare, ruşinată că fusese descoperită. Abia acum se dumirise de cele întâmplate. Când alergase cu sufletul la gură, să-i dea veste maică-si de minunea ce văzuse, nu mai avusese răbdare să audă şi porunca ce oprea din crescut mămăliga din ulcică. Şi cât stătură ele la destăinuiri şi iertăciuni, se răcise şi mămăliga risipită, aşa că fata cea bună îşi putu lua ulcica înapoi acasă.
După asemenea păţanie, parcă se mai schimbară şi vecina şi fiica ei. Şi, din ziua cu pricina, nu mai cutezară niciodată să se mai furişeze în casele altora.
Lasa un comentariu