La ferma de la marginea oraşului trăiau o mulţime de animale. În cuibar, frumoasa şi graţioasa raţă Eta îşi clocea ouăle. Era foarte mândră că îşi adunase zece ouă şi îşi dorea cât mai mulţi bobocei. Nouă dintre ouă erau mari şi frumoase, iar unul era mic, mic de tot. Raţa Eta îşi cam luase gândul că din acel ou va ieşi vreun pui.
A sosit ziua în care bobocii au ieşit din ouă şi mare i-a fost mirarea când a văzut că din toate cele zece ouă au ieşit pui, ea având acum zece bobocei. S-a uitat bine la ei şi i-a atras atenţia puiului mic şi foarte slab care ieşise din oul mic.
– Sărmanul de tine, vei avea nevoie de multă hrană ca să creşti, se gândi Eta.
Fermierul s-a bucurat şi el că are zece bobocei şi s-a grăbit să le aducă mâncare. Se uită spre bobocul mic şi spuse:
– Pe tine te va chema Duck, dar mi-e cam teamă că nu vei reuşi să trăieşti, că tare eşti mic.
Zilele treceau şi bobocii creşteau văzând cu ochii. Doar Duck părea că rămâne pe loc. Era mult mai mic decât fraţii săi. Raţele înotau în lacul de la fermă şi tare mult şi-ar fi dorit şi Duck să poată participa la concursurile de înot pe care fraţii le organizau.
– Hei, am nevoie doar de puţin ajutor, le spuneau ei fraţilor săi.
– Eşti un nătăfleţ, la ce vrei să te ajutăm? Ţi-e frică de apă?
– Nu, doar că sunt prea mic şi nu reuşesc să-mi iau viteză de la început.
– Stai acolo, nu eşti bun de nimic, îi răspunse unul dintre fraţi.
Duck se întoarse spre fermă , mergând necăjit, cu capul plecat.
– Ce-ai păţit, piticule? îl întreabă vaca Mika.
– Asta e problema mea, sunt prea mic, sunt altfel decât fraţii mei, răspunse Duck.
– Aşa este, cred că nu prea ai ce căuta la ferma asta, că îl faci pe stăpânul nostru de ruşine.
Atunci ochii lui Duck se înecaseră în lacrimi, îşi luă inima în dinţi şi se duse la mama raţă.
– Mamă, spune-mi de ce sunt eu atât de mic?
– Fiule, tu eşti mai mic pentru că aşa a fost soarta ta, răspunse mama raţă.
– Dar, mamă, şi eu vreau să fac lucrurile pe care le fac ceilalţi, fără să mai fiu luat în derâdere.
– Duck, mi-a venit o idee, zise raţa Eta.
– Spune-mi, spune-mi! se grăbi să afle Duck.
– Tu poţi să le arăţi fraţilor tăi şi tuturor celor de la fermăcă şi tu poţi face multe lucruri pe care ei nu le pot face, folosindu-te de faptul că eşti mic.
Duck se plimba prin curte gândindu-se la cele spuse de mama sa. A avut nevoie de o zi întreagă să pună la cale un plan.
A doua zi s-a dus la fraţii săi şi le-a propus să facă un concurs. Ştiindu-l mic şi neputincios, fraţii săi au acceptat imediat.
– Cel care va ajunge primul la pajiştea din afara fermei, va câştiga dreptul de a fi respectat de către ceilalţi, le spuse Duck.
– Ha, ha, ha, şi e clar că nu despre tine va fi vorba, spuseră în cor fraţii săi.
Şoricelul Chiţ era arbitru, aşa că la fluierul său porniră toţi bobocii. Duck, fiind mic, trecu prin ochiurile gardului în timp ce fraţii săi au ocolit pe uşa fermei.
– Hei, Duck, cum ai reuşit să ajungi primul? întreabă unul dintre fraţi.
– Uneori este un avantaj că eşti mic, răspunse Duck. De data asta v-am demonstrat că şi eu sunt bun la ceva şi merit să fiu respectat.
– Aşa este, Duck, eşti fratele nostru şi ne pare rău că ne-am purtat aşa cu tine. De azi înainte vom fi uniţi, îi spuse unul dintre fraţi.
În timp ce se întorcea în curtea fermei a văzut-o pe vaca Mika străduindu-se din greu să tragă cu limba nişte boabe de porumb care intraseră într-un colţ al vasului cu mâncare. Sări imediat în vas şi împinse cu ciocul boabele de porumb spre mijloc, după care se alătură fraţilor săi.
– Îţi mulţumesc, Duck, n-aş fi reuşit fără ajutorul tău, zise Mika.
– Cu plăcere, răspunse Duck.
Din acea zi Duck era chemat să ajute acolo unde era nevoie de cineva mic, toţi îi erau prieteni şi nimeni nu-l mai lua în derâdere.
Lasa un comentariu