Un om avea trei prieteni. Pe doi dintre dânşii îi iubea ca şi cum i-ar fi fost fraţi de cruce; iar pe-al treilea nu-l prea băga în seamă. Şi cu toate acestea, cel de-al treilea prieten îl iubea şi-i era credincios şi devotat.
Să vedeţi cum şi-a arătat acesta iubirea şi credinţa.
Într-o zi, judecătorul oraşului chemă pe omul cel cu trei prieteni la judecătorie, sub cuvânt că s-a făcut vinovat de o mare greşeală. Deşi în gândul lui el se ştia mai curat ca argintul, totuşi se sperie şi alergă la cei trei prieteni ai săi.
– Iubiţi prieteni, zise el, veniţi cu mine la domnul judecător şi daţi mărturie că eu nu-s vinovat cu nimica.
La această rugăminte a lui, cel dintâi prieten răspunse că nu poate să-l însoţească la judecător, pentru că are să plece la o livadă a lui, să culeagă prunele; al doilea zise că ar merge bucuros, dar îl ştie pe judecător că-i om aspru şi iute la mânie şi i-e teamă să nu i se întâmple ceva.
Numai cel de-al treilea, acela pe care nu-l iubea, se arătă gata să meargă la judecător.
Într-adevăr, el plecă cu dânsul, intră la judecător şi-i vorbi acestuia cu atâta inimă şi cu aşa vorbe frumoase despre cinstea, buna purtare şi dreptatea prietenului său, încât judecătorul nu mai avu nici o bănuială asupra lui şi-i dete drumul, după ce-i spuse vorbe de laudă.
De atunci el îşi cunoscu mai bine prietenii, căci după cum grăieşte vorba cea adevărată a bătrânilor noştri,”Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte”.
În lume omul are trei feluri de prieteni: banii, rudele şi apropiaţii şi faptele lui cele bune.
La ceasul morţii, când Dumnezeu cheamă pe om la dânsul, cum se poartă aceste trei feluri de prieteni ?
Banii, pe care omul în mod greşit îi crede cei mai buni prieteni ai lui, îl părăsesc mai înainte ca omul să ajungă în mormânt. Rudele şi cunoscuţii îl însoţesc până la mormânt, îl îngroapă şi apoi pleacă fiecare pe la casele lor.
Numai faptele bune merg cu sufletul omului şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu despre evlavia, bunătatea şi blândeţea omului.
3 comentarii