Într-o bună zi, trei băieţi s-au dus în pădure să culeagă ciuperci şi poame, şi să prindă păsări. S-au simţit atât de bine acolo, încât nici n-au băgat de seamă cum a trecut ziua. Se însera când au pornit spre casă şi i-a cuprins frica.
– Să vezi ce-o să păţim când o să ajungem acasă! S-au oprit în mijlocul drumului şi s-au sfătuit ce să facă: să spună părinţilor lor o minciună, sau adevărul?
Primul băiat zise:
– Eu am să spun c-am fost în pădure şi că mi-a ieşit un lup în cale. Tata o să se sperie şi n-o să mă certe!
Al doilea zise:
– Eu am să spun că m-am întâlnit cu bunicul. Mama o să se bucure şi n-o să mă certe!
– Eu am să spun adevărul! zise cel de-al treilea băiat. E mai uşor! Întotdeauna e mai uşor să spui adevărul, fiindcă nu trebuie să mai scormoneşti nimic!
Şi s-au dus fiecare la casele lor. Dar tocmai când primul băiat povestea mai cu foc tatălui său despre lup, ca un făcut, tocmai atunci se pomeniră cu pădurarul.
– Nu se află nici un picior de lup prin părţile noastre, spuse el. Când auzi
asta, tatăl băiatului se supără foc. În primul rând, pentru că băiatul întârziase, şi, în al doilea rând, pentru că minţise.
Cel de-al doilea băiat a spus şi el acasă minciuna cu bunicul. Dar, ca un făcut, tocmai atunci sosi bunicul la ei! Când află mama băiatului adevărul, se supără foc. Întâi pentru că băiatul întârziase, şi , în al doilea rând, pentru că minţise.
Cel de-al treilea băiat şi-a recunoscut vina, cum a ajuns acasă. E drept că mătuşă-sa a bombănit ce-a bombănit, dar pe urmă l-a iertat.
nu arata autorul