Se spune că un ţăran avea în gospodăria sa un măgar şi un cal. Ţăranul era tare harnic, aşa că în fiecare zi mergea ori la câmp, ori la pădure, ori la râu, pe unde avea treburi de făcut. Ba mai lucra şi pe la vecini. Calul şi măgarul îl însoţeau pretutindeni. Împreună cărau lemnele, piatra din râu sau arau câmpul.
De la un timp, măgarul se simţea tare obosit. Aşa că într-una din zile îi zise tovarăşului său:
– Calule, tu eşti mai voinic şi mai în putere, te rog, ia-mi ceva din spinare, ca să-mi uşurez povara, că tare îmi este greu, simt că mă sfârşesc.
Dar calul i-a întors spatele şi nu a vrut să-l ajute. Bietul măgar, răsufla din ce în ce mai greu şi slăbea văzând cu ochii.
Şi într-o zi căzu mort sub greutatea poverii lui.
Tare s-a necăjit ţăranul, dar acum era prea târziu, nu a avut ce să mai facă. Aşa că luă povara de pe spinarea măgarului şi o puse pe spinarea calului. Acum calul ducea şi povara lui şi pe a măgarului. Ba mai mult, ţăranul jupui pielea măgarului după obiceiul locului şi o aruncă şi pe aceasta pe spinarea calului.
Calul, apăsat de greutatea poverilor, îşi zicea:
– Vai mie, aşa îmi trebuie, căci nu vrusei să iau puţină povară de pe spinarea tovarăşului meu. El a murit din pricina asta, iar eu trebuie să duc acum şi povara lui toată, ba încă stăpânul îmi puse în spate şi pielea lui!
Invăţătura:
Se cuvine ca cei ce pot să ajute şi să sprijinească pe cei neputinciosi,
Pentru ca şi lor să le fie bine şi spre folos.
Ajutându-i pe alţii, te ajuţi pe tine însuţi.
Frumoasa povesteaa chiar daca putin trista 🙂 🙂