Eu am şi pornit-o.
Zmeul care-a furat-o din greşeală, crezând că e cine ştie ce procopseală, văzându-ne c-am plecat pe urmele lui cu dreptul, s-a retras tot mai în adâncul poveştii. Deşteptul.
Dar oriunde s-o ascunde, oriunde-o fi, tot l-om dibui! Că, om fi mici, dar (oricine poate să observe) noi suntem cei doisprezece pitici (în frurite, bineînţeles, cele două rezerve).
Chestiunea care ne pune puţin în încurcătură e că aici drumul face o cotitură. Şi se ştie, zmeii când fug prind o viteză atât de drăcească, încât le vine foarte greu să cotească.
Vom lăsa drumul cel drept, deci, tăind povestea pe una din poteci. Dar nu vă risipiţi ca iepurii care încotro, ho! Mergeţi mai strânşi, aşa, că din moment în moment se poate întâmpla ceva.
Vreo întâmplare care să vă lase cu gura căscată de mirare. Şi cel care-o să fie prea la coadă, n-o s-o vadă. Că minunile nu se repetă ca filmul în culori, să-l vedeţi cu bunica, în şapte zile de şapte ori.
Mergem noi, mergem, când, deodată, în iarba cea grasă, Mirela dă de un pui de broască ţestoasă. Era supărat foc şi, ca orice copil, plângea cu lacrimi ele crocodil. Zicea că broasca ţestoasă doarme de vreo patru zile sub ţestul ei de o sută de kile. Şi degeaba ciocăneşte el cu lăbuţele ude, că ţestul e gros şi broasca nu-l aude. Şi uite, n-are cine să-l bage-n seamă, n-are cu cine să mai vorbească, aşa ca de la pui la mamă. încercăm noi s-o trezim, dar ţi-ai găsit! Poţi trezi un pietroi adormit! Ne-nvârtim în jurul ei, până când lui Ilie îi dă prin gând să-i pună o sonerie. Când a fost gata, a doua zi în zori, i-am spus puiului să sune de-o sută de ori. La a nouăzeci şi noua oară, broasca a scos capul afară. Mare i-a fost bucuria când şi-a văzut odrasla jucându-se cu soneria.
„Adio somn – a zis – n-o să te mai întâlnesc! Drumeţilor, vă foarte mulţumesc!”
Am plecat, lăsând gălăgie în jurul ei, ca-n jurul şarpelui cu clopoţei. Dar nu făcusem nici o sută de
paşi, în continuare, când un vultur s-a repezit şi-a luat broasca în gheare. Cu ea, nemaipomenit, uite tocmai în vârful cerului s-a suit!
De-acolo o s-o arunce, cum aruncă jucătorii discul, să-i spargă platoşa groasă şi-apoi s-o sfâşie cu pliscul.
Hai să strângem flori şi frunze, să le risipim pe vale, să cadă broasca pe moale.
A nimerit într-o claie de fân; ura! am scăpat-o de la moarte. Vulturul morocănos s-a dus în altă parte.
De-acum broasca va trăi sub ţestul ei, 400 de ani, ehei! Că aşa trăiesc ele, mult cât evul mediu, nu ca unii oameni, cât un concediu!
Vine şi puiul cel mic dintr-o parte, frecându-se la ochi de cele-ntâmplate. Explică-i tu cum a fost, Ilie, şi spune-i să nu mai facă abuz de sonerie. Că asurzeşte iarba şi mărăcinii şi, uite, întărâtă vecinii.
Şi iar mergi, şi iar mergi, numai pe jos, staţii
întregi! Totul ar fi fost excelent, dacă nu ni se-ntâmpla un accident.
Tot bătând atâţia câmpi, de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne doară picioarele?
Eram la o cotitură, când Radu zice: „Gata, eu am făcut o bătătură. Of, parcă mi-a intrat un munte-n pantof. Atunci ne-am oprit şi, punând toţi degetul la tâmplă, ne-am gândit.
Ne-am concentrat cât ne-am concentrat, până-am hotărât: ne trebuie un cal fermecat! Unul cât tot magazinul de jucării de mare, un cal care să zboare. Şi-n loc de copite, să aibă aripile potcovite. Ştiţi: ca să nu li se tocească vârfurile prea tare şi să fie numai zimţi, când s-ating în zbor de stele fierbinţi.
1 comentariu