Poți fi de ajutor la urmatoarele teme
S-a iscat un vârtej ca clin senin. S-a înşurubat in pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţi. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Ia! scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte.
„Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!”
Dar, deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar 1-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum.
Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Ia! scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte.
„Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!”
Dar, deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar 1-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum.
Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.
foarte frumoasa am avut ca tema sa o citesc
noi trebuie sa o expunem in 3 enunturi.Adica trebuie sa facem rezumatul textului in 3 enunturi.
:3:3
X.X
*ne-a
ai dreptate
ce draggut!
ai dreptate
lipseste ultimul alinea!!!
Pute-ați să puneți şi un proverb.
NU E IN INTREGIME NU CITITI
c trist este
Este foarte lunga si nici nu-mi place!!!!
Este trist, dar asta este viata unui gindac!
E cel mai frumos text de Emil Gârleanu pe care l-am citit eu vreo dată!
Și tristă,de sigur.
Saracutul,trebuia sa se fereasca de puiul de strut.
BA E JMECHERA POVESTEA PARCA AI FI IN ACEL CARABUS
😉 E tare.
E chiar tare. Îmi place mult, deși e cam tristă…
Îmi place că toţi scrieţi câte ceva, dar uitaţi să scrieţi ROMÂNEŞTE!!!
Şcoala este pentru cei ce vor să înveţe!
Învăţaţi mai întâi limba română – scris şi citit şi apoi veniţi cu comentarii!