Aşa că s-au aşezat unele după altele, şi chiar şi unele peste altele, într-o poveste ce promitea să fie scurtă şi să ţină atenţia trează, fiindcă nu de puţine ori oamenii adorm cu cărţile pe piept şi visează că le citesc…Cum şedeau ele acolo în poveste, şi se chinuiau fie să nu râdă, fie să nu se ia la trântă, iată că sosi un domn şi îşi aruncă privirea peste pagina cu pricina.
Apoi dădu puţin din cap, îşi ţuguie buzele şi zise:
– Măi, dar nimic nu pricep din povestea asta. Parcă e scrisă pentru proşti…
Şi plecă la afacerile dumnealui…
Cuvintele se uitară unele la altele şi chiar când se pregăteau să se tăvălească de râs, se arătă pe acolo o domnişoară, căreia numai de citit nu-i ardea…
Dar cartea era deschisă şi povestea era scrisă negru pe alb…
– Mda… Cam aşa stau lucrurile, zise fata, cu gândul la problemele ei.
Exact aşa, repetă, şi plecă mulţumită că găsi în acea pagină o poveste din viaţă – pe care însă nu prea o pricepuse, căci mintea îi era cu totul furată de griji…
Cuvintele se dădură jos, unul din cocoaşa celuilalt, cât să se dezmorţească şi să se întrebe dacă are vreun rost să se mai aşeze în povestea asta.
La urma urmei, ar putea să-şi schimbe locurile şi să se aşeze lejer, într-o poveste clasică, foarte cunoscută şi prescurtată.
Dar şeful lor, titlul, le arătă mulţimea de ochi şi de ochelari ce făcură – curios lucru – coadă la cartea în care se aflau.
– Acum ne vom da seama cu adevărat ce părere au oamenii despre noi! zise el, insuflându-le speranţă.
Şi cuvintele se îmbăţişară din nou, în speranţa că povestea lor va fi citită şi înţeleasă cu adevărat.
Lucru care se şi întâmplă.
Numai că nu aşa cum şi-au dorit cuvintele, ci aşa cum şi-au dorit oamenii.
Fiecare după cât de învăţat, de atent şi de iubitor al tainelor vieţii era…
Da ce nu se mai continua?