Scaunelul, de Elia David

A fost odată un scăunel care avea trei picioare.
Semăna cu un căţeluş şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să-l pârască nimănui pe copilul care a rupt într-o zi piciorul scăunelulul ei drag.
Nu putea fiindcă nu avea gură.
Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să-i facă cineva gură?
Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn, care ţinea în braţe un ursuleţ fără ochi.-Ursuleţule, te-ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu mai auzeau nimic din cauză că visau.
– Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
– Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
– Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o istorioară.
– Dar eu nu ştiu decât ce mi-ai povestit tu.
– Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.

– Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu prea le credeam, erau adevărate?
– Da. Le-am trăit în braţele copiilor care m-au iubit atât de mult, încât m-au luat cu ei peste tot.
– Dar unul ţi-a scos ochii.
– Din greşeală.
– Şi cum de nu ţi i-a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după care, dacă văzu că ursuleţul tace supărat, scăunelul începu o poveste.

O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi începu, după multă vreme, să râdă.